"A good book should leave you exhausted at the end. You live several lives while reading it "
Sunt dependentă de oameni. De oamenii din cărţi, din diverse filme şi uneori de cei din muzică. Sunt aşa de apropiată de unii şi-aşa le duc dorul încât atunci când se termină o carte sau un film am impresia că a plecat foarte departe cineva drag, de care nu o să mă mai lege de acum înainte decât amintirile. Vechi, prăfuite.
Recitesc, revăd, reascult... dar nu-i acelaşi lucru, pentru că viaţa s-a oprit brusc, timpul a făcut un nod pe care mă pot roti de-o mie de ori, fără însă a descoperi ceva nou. Poate doar rareori, dar asta ţine poate de interpretarea de moment, de stare de spirit de atunci. Nimic nou ca desfăşurare, ca existenţă, ca întâmplare.
N-am avut niciodata mulţi prieteni. Doar multe cunoştinţe. Rareori mă atrag oamenii în carne şi oase. În schimb, cei fictivi, cei transformaţi în personaje, sunt de-a dreptul fascinanţi. Unii, evident, pentru că există şi acolo excepţii.
Acum mulţi, mulţi ani aveam şi mai mulţi prieteni dintr-ăştia. Acum mulţi, mulţi ani când în afara de cele 6-7 ore petrecute la şcoală şi alte câteva acasă învăţând îmi pierdeam timpul - zilele, nopţile - devorând de-a dreptul cărţi. Filmele m-au atras mai târziu. De multe ori - aşa ceva mai practic şi acum - lăsam ultimele 3-4 pagini necitite, ca să nu-mi omor prietenii. Să mai trăiască puţin, să am impresia că-s plecaţi într-o vacanţă din care se vor întoarce pentru a exista din nou, alături de mine. Paginile alea le citeam după mult timp... deşi mai sunt cărţi ale căror ultime pagini nu le-am citit deloc, nici acum, după mai mult au mai puţin de 15 ani.
Aşa că degeaba-mi reproşaţi, voi cei mulţi, că vă ignor, că nu ies cu voi la suc, că nu mergem să ne plimbăm aiurea sau că nu ne vedem mai des... sau deloc. Nu-mi pot lăsa prietenii adevăraţi singuri şi nu mă satur să-i descopăr, mereu alţii, mereu altfel. Pentru că ei mă fac să sitm cum îmi explodează de fericire sufletul, cum mă întristez sau cum aştept cu emoţie următorul pas. Ei vorbesc altfel, îşi povestesc vieţile cu atâta măiestrie şi uneori, unii dintre ei parcă mă cunosc şi-mi vorbesc aşa... pe limba sufletului meu.
Ce-i drept, de-ar veni ziua în care o mână de oameni măcar să fie la fel de impresionanţi precum cei din cărţi, poate aş mai schimba puţin macazul. Dar până atunci, nu-i vina mea că sunteţi plictisitori, sau că nu aveţi imaginaţie sau că nu mă surprindeţi cu nimic nou. E vina mea, îmtr-adevăr că mereu vă spnu cuvintele urâte în faţă şi poate vă jignesc, vă trag palme care dor şi voi vă întoarceţi la mine. Când o să meritaţi efortul să mă întorc şi eu la voi!?
Până atunci mă delectez cu ele, personajele care-mi populează existenţa şi de care mi s-a făcut de vreo oră aşa dor încât aştept să termin treaba şi să merg acasă, pentru ca să mă întâlnesc cu "cei dragi".
Recitesc, revăd, reascult... dar nu-i acelaşi lucru, pentru că viaţa s-a oprit brusc, timpul a făcut un nod pe care mă pot roti de-o mie de ori, fără însă a descoperi ceva nou. Poate doar rareori, dar asta ţine poate de interpretarea de moment, de stare de spirit de atunci. Nimic nou ca desfăşurare, ca existenţă, ca întâmplare.
Acum mulţi, mulţi ani aveam şi mai mulţi prieteni dintr-ăştia. Acum mulţi, mulţi ani când în afara de cele 6-7 ore petrecute la şcoală şi alte câteva acasă învăţând îmi pierdeam timpul - zilele, nopţile - devorând de-a dreptul cărţi. Filmele m-au atras mai târziu. De multe ori - aşa ceva mai practic şi acum - lăsam ultimele 3-4 pagini necitite, ca să nu-mi omor prietenii. Să mai trăiască puţin, să am impresia că-s plecaţi într-o vacanţă din care se vor întoarce pentru a exista din nou, alături de mine. Paginile alea le citeam după mult timp... deşi mai sunt cărţi ale căror ultime pagini nu le-am citit deloc, nici acum, după mai mult au mai puţin de 15 ani.
Aşa că degeaba-mi reproşaţi, voi cei mulţi, că vă ignor, că nu ies cu voi la suc, că nu mergem să ne plimbăm aiurea sau că nu ne vedem mai des... sau deloc. Nu-mi pot lăsa prietenii adevăraţi singuri şi nu mă satur să-i descopăr, mereu alţii, mereu altfel. Pentru că ei mă fac să sitm cum îmi explodează de fericire sufletul, cum mă întristez sau cum aştept cu emoţie următorul pas. Ei vorbesc altfel, îşi povestesc vieţile cu atâta măiestrie şi uneori, unii dintre ei parcă mă cunosc şi-mi vorbesc aşa... pe limba sufletului meu.
Ce-i drept, de-ar veni ziua în care o mână de oameni măcar să fie la fel de impresionanţi precum cei din cărţi, poate aş mai schimba puţin macazul. Dar până atunci, nu-i vina mea că sunteţi plictisitori, sau că nu aveţi imaginaţie sau că nu mă surprindeţi cu nimic nou. E vina mea, îmtr-adevăr că mereu vă spnu cuvintele urâte în faţă şi poate vă jignesc, vă trag palme care dor şi voi vă întoarceţi la mine. Când o să meritaţi efortul să mă întorc şi eu la voi!?
Până atunci mă delectez cu ele, personajele care-mi populează existenţa şi de care mi s-a făcut de vreo oră aşa dor încât aştept să termin treaba şi să merg acasă, pentru ca să mă întâlnesc cu "cei dragi".
Comments