Ma bucur ca exist desi a exista nu e problema mea existentiala
Poate pentru ca e asa de gri afara... Si griul mereu pare de undeva de demult, de undeva de departe, mereu asa... vesnic oarecum... Poate pentru ca am jaluzelele trase si doar o veioza aprinsa... Poate pentru ca e cald si bine... Poate pentru ca e asa de liniste si pe fundal se-aud doar "sounds of nature" incat daca inchizi ochii ai impresia ca esti altundeva.... departe. Poate pentru ca a trecut ceva timp de cand le-am luat pe toate - cate au mai ramas pentru ca erau zeci si acum de abia daca fac o duzina... - le-am insirat pe parchet, m-am pus langa ele si am inceput sa-mi rasfoiesc foile, una cate una... sa ma uit adanc, in ochii mei pana cand am vazut dincolo, acolo de unde apare viata
Incet, rar... Le atingi incet cu mainile, usor ca si cum ai face un sacrilegiu, ca si cum literele insirate pe ele ar fi mai pure decat o foaie alba. Le privesti aproape uimit si filele, cuvintele ti se lipesc de retina, iti ajung apoi in suflet, in creier, in inima si-n vene si sangele le poarta peste tot pana cand devii una cu ele. Le-am rasfoit cu un sentiment funambulesc. Le-am sters de praf copertele... desi nu erau prafuite pentru ca le tin intr-un sac... Ce urat suna. Sa-ti tii viata intr-un sac... Sa te pui undeva, tu pe tine, ce esti si-ai fost, departe, intr-un sac.
E vorba despre agende. Acum multi ani cand nu era internet - pentru mine - si nu existau bloguri erau agende goale. Care ma fascinau. Caietele erau mai seci, mai impersonale, mai altfel. Agendele ma fascinau, cel putin pe la 8-9 ani pentru ca aveau la inceput foaia pe care trebuia sa-ti treci datele personale. Si imi puneam astfel amprenta, le subjugam parca, erau ale mele. Le posedam sau poate ca ele ma posedau, niciodata n-am stiut cine pe cine vindeca. Cuvintele imi salveaza gandurile sau gandurile imi salveaza cuvintele.
Le-am rasfoit... pe cateva... si am citit file de jurnal, idei aiurea, idei faine, poezii care au fost sau nu publicate, au avut sau nu dedicatii - acum vreo 20 de ani majoritatea versurilor mele aveau, dupa titlu, D: Gabita Vasioiu. D asta era "dedicatie" si Gabita Vasioiu, spre exemplu, a fost colega mea de banca din cls I.
Am revazut vise povestite acolo, nervi, muzica - pentru ca pe blogul agenda nu aveai cum sa pui cate un youtube scriam versurile melodiilor care-mi placeau, cand imi placeau -. Fragmente de lectii si comentarii rautacioase la adresa vreunui coleg care mi se paruse mie prost rau in ziua cu pricina. Capul invatatoarei care intr-unele zile mi se pare foarte rotund, mai rotund decat orice rotund.
Apoi ajungem la lucruri noi, la emisiuni radio in perioada in care ajunsesem sa respir, parca, unde lungi sau scurte. Un roman neterminat, cateva schite, exercitii de compunere, sentimente, nervi... Primul sarut pe care l-am scris ciudat de parca-mi era jena si sa-l scriu, desi mi-l scriam mie... Simbolistica, laitmotiv, impacari, doruri, sperante, razvratiri... atat de multe razvratiri... Pagini intregi care au scris in partea de sus "te iubesc" - si scrisul lui B. care seamana asa de bine cu el de atunci. Si pagini intregi scrise de S. intr-o alta agenda, dupa multi ani, "te ador, te rog nu ma parasi" (se inspirase de la B. cred). Zambesc. Zambeam cand le citeam, zambesc cand le scriu acum aici.
Din loc in loc, din luni in luni sau poate la distanta de ani scriam ca mi-ar placea sa pot ca peste ani, multi ani, sa recitesc agendele alea si sa ma vad pe mine asa cum eram si asa cum sunt acum, atunci cand le voi citi... Imi adoram de-a dreptul fiecare imperfectiune, fiecare neliniste, fiecare vis, fiecare cosmar... Ma placeam asa de mult incat speram sa fiu mereu eu. Si poate pentru unele dintre agende acei multi, multi ani au trecut deja si le-am citit asa cum trebuia, dupa multi, multi ani si m-am vazut pe mine asa cum eram si asa cum sunt acum cand le-am citit. Si-mi ador fiecare suflare la fel de mult si-mi urasc la fel de mult fiecare suflare, exact ca atunci, exact ca mereu. Se pare ca unele lucruri, cat de rele si bune or fi ele, nu se schimba niciodata. Nu-i asa ca-s grozava pentru ca am reusit sa-mi tin promisiunea fata de mine? Una si cea mai importanta.
Si da, cum erau primele versuri dintr-o poezie de prin noiembrie '98, din agenda pe care o tin acum in brate "ma bucur ca exist, / desi a exista/ nu e problema mea existentiala"
Incet, rar... Le atingi incet cu mainile, usor ca si cum ai face un sacrilegiu, ca si cum literele insirate pe ele ar fi mai pure decat o foaie alba. Le privesti aproape uimit si filele, cuvintele ti se lipesc de retina, iti ajung apoi in suflet, in creier, in inima si-n vene si sangele le poarta peste tot pana cand devii una cu ele. Le-am rasfoit cu un sentiment funambulesc. Le-am sters de praf copertele... desi nu erau prafuite pentru ca le tin intr-un sac... Ce urat suna. Sa-ti tii viata intr-un sac... Sa te pui undeva, tu pe tine, ce esti si-ai fost, departe, intr-un sac.
E vorba despre agende. Acum multi ani cand nu era internet - pentru mine - si nu existau bloguri erau agende goale. Care ma fascinau. Caietele erau mai seci, mai impersonale, mai altfel. Agendele ma fascinau, cel putin pe la 8-9 ani pentru ca aveau la inceput foaia pe care trebuia sa-ti treci datele personale. Si imi puneam astfel amprenta, le subjugam parca, erau ale mele. Le posedam sau poate ca ele ma posedau, niciodata n-am stiut cine pe cine vindeca. Cuvintele imi salveaza gandurile sau gandurile imi salveaza cuvintele.
Le-am rasfoit... pe cateva... si am citit file de jurnal, idei aiurea, idei faine, poezii care au fost sau nu publicate, au avut sau nu dedicatii - acum vreo 20 de ani majoritatea versurilor mele aveau, dupa titlu, D: Gabita Vasioiu. D asta era "dedicatie" si Gabita Vasioiu, spre exemplu, a fost colega mea de banca din cls I.
Am revazut vise povestite acolo, nervi, muzica - pentru ca pe blogul agenda nu aveai cum sa pui cate un youtube scriam versurile melodiilor care-mi placeau, cand imi placeau -. Fragmente de lectii si comentarii rautacioase la adresa vreunui coleg care mi se paruse mie prost rau in ziua cu pricina. Capul invatatoarei care intr-unele zile mi se pare foarte rotund, mai rotund decat orice rotund.
Apoi ajungem la lucruri noi, la emisiuni radio in perioada in care ajunsesem sa respir, parca, unde lungi sau scurte. Un roman neterminat, cateva schite, exercitii de compunere, sentimente, nervi... Primul sarut pe care l-am scris ciudat de parca-mi era jena si sa-l scriu, desi mi-l scriam mie... Simbolistica, laitmotiv, impacari, doruri, sperante, razvratiri... atat de multe razvratiri... Pagini intregi care au scris in partea de sus "te iubesc" - si scrisul lui B. care seamana asa de bine cu el de atunci. Si pagini intregi scrise de S. intr-o alta agenda, dupa multi ani, "te ador, te rog nu ma parasi" (se inspirase de la B. cred). Zambesc. Zambeam cand le citeam, zambesc cand le scriu acum aici.
Din loc in loc, din luni in luni sau poate la distanta de ani scriam ca mi-ar placea sa pot ca peste ani, multi ani, sa recitesc agendele alea si sa ma vad pe mine asa cum eram si asa cum sunt acum, atunci cand le voi citi... Imi adoram de-a dreptul fiecare imperfectiune, fiecare neliniste, fiecare vis, fiecare cosmar... Ma placeam asa de mult incat speram sa fiu mereu eu. Si poate pentru unele dintre agende acei multi, multi ani au trecut deja si le-am citit asa cum trebuia, dupa multi, multi ani si m-am vazut pe mine asa cum eram si asa cum sunt acum cand le-am citit. Si-mi ador fiecare suflare la fel de mult si-mi urasc la fel de mult fiecare suflare, exact ca atunci, exact ca mereu. Se pare ca unele lucruri, cat de rele si bune or fi ele, nu se schimba niciodata. Nu-i asa ca-s grozava pentru ca am reusit sa-mi tin promisiunea fata de mine? Una si cea mai importanta.
Si da, cum erau primele versuri dintr-o poezie de prin noiembrie '98, din agenda pe care o tin acum in brate "ma bucur ca exist, / desi a exista/ nu e problema mea existentiala"
Comments