Vicious and very, very sweet
Iti stii rolul. Sau rolurile. Si te uiti, cum fiecare se comporta dupa cum iti aranjezi mastile, dupa cum reusesti sa-l... joci. Nu pe degete. Prin cuvinte, prin gestica. Unii zambesc, altii plang in hohote, cativa doar isi sterg o lacrima rebela sau se forteaza sa zambeasca. Unii se uita plictisiti, ba chiar adorm la un moment dat.
Si scena asta nu se termina si-i asa... ca o viata. Care printr-o coincidenta stupida uneori e chiar a ta. Ti-ai invatat bine rolurile, stii cand si cum sa stai, sa te misti, sa zici, sa taci, sa arunci priviri sau sa pleci ochii in pamant.
Din cand in cand, cand pare-ti-se ca spectacolul e gata si-ti vine sa-ti smulgi mastile lumea se ridica si aplauda. Ti se cer bis-uri cand tu ai vrea sa pui pauza. Macar intre acte. Ti se arunca flori care te dor si pe care nu le vrei, ti se ofera biletele parfumate, intr-un fel hepatic, si le ascunzi adanc in buzunare urmand ca apoi sa le arunci la gunoi, ti se tin predici, sunt scrise cronici, ti se aduc critici si laude. Si stai, papusa care prinde viata trasa fiind de niste sfori. Si te intorci spre ei, zambesti dragut - cel putin personajul tau asta face - si o faci din nou, si din nou, si din nou. Si toate micile mizerii si idei si cuvinte iti fac pogo cu neuronii.
La un punct incepi sa te amuzi. Si-ti joci jocul jucandu-i pe ei. Si atunci tii sforile in mana si tragi cand vrei sa-i misti.
Poate asa e scopul. Suntem public si cu public. Ma scald intr-un egoism fascinant si sunt de-o nepasare incredibila. Imi port nasul pe sus, privesc deseori in jos si ma stramb in loc sa spun "merci".
Nu mai am chef sa pansez rani, sa sterg lacrimi, sa reconstruiesc vise frante, sa cladesc sperante sau vreun viitor. N-am mila, n-am zambete, n-am tristeti, n-am liniste.
Ma desfat si ma rasfat calcand, in stanga si in dreapta, fara a ma uita cum, pe cine si fara a ma gandi vreun moment de ce. Nu-i asa ca-s simpatica foc? Paradoxal, sunt. Ca, pana la urma, asa-i cu teatrul asta de papusi. Sa le multumim celor care trag sforile pentru ca ne dau viata - sa ignoram ca ne controleaza - Cam asta-i mentalitatea si-i asa de calda, moale si pufoasa incat nu are cum naiba sa nu-ti placa.
Saptamana asta m-a atacat pe toate fronturile. Ba cand credeai ca nu apare nimic nou, hop o alta sageata aruncata de te miri unde. Si maine-i joi... ziua a sasea. O fi si ultima?! Ne odihnim si noi macar vineri? Dar incepe sa devina inodor, incolor, insipid. Cum sa-ti cada lumea in cap, daca tu nu mai ai lume?!
Si scena asta nu se termina si-i asa... ca o viata. Care printr-o coincidenta stupida uneori e chiar a ta. Ti-ai invatat bine rolurile, stii cand si cum sa stai, sa te misti, sa zici, sa taci, sa arunci priviri sau sa pleci ochii in pamant.
Din cand in cand, cand pare-ti-se ca spectacolul e gata si-ti vine sa-ti smulgi mastile lumea se ridica si aplauda. Ti se cer bis-uri cand tu ai vrea sa pui pauza. Macar intre acte. Ti se arunca flori care te dor si pe care nu le vrei, ti se ofera biletele parfumate, intr-un fel hepatic, si le ascunzi adanc in buzunare urmand ca apoi sa le arunci la gunoi, ti se tin predici, sunt scrise cronici, ti se aduc critici si laude. Si stai, papusa care prinde viata trasa fiind de niste sfori. Si te intorci spre ei, zambesti dragut - cel putin personajul tau asta face - si o faci din nou, si din nou, si din nou. Si toate micile mizerii si idei si cuvinte iti fac pogo cu neuronii.
La un punct incepi sa te amuzi. Si-ti joci jocul jucandu-i pe ei. Si atunci tii sforile in mana si tragi cand vrei sa-i misti.
Poate asa e scopul. Suntem public si cu public. Ma scald intr-un egoism fascinant si sunt de-o nepasare incredibila. Imi port nasul pe sus, privesc deseori in jos si ma stramb in loc sa spun "merci".
Nu mai am chef sa pansez rani, sa sterg lacrimi, sa reconstruiesc vise frante, sa cladesc sperante sau vreun viitor. N-am mila, n-am zambete, n-am tristeti, n-am liniste.
Ma desfat si ma rasfat calcand, in stanga si in dreapta, fara a ma uita cum, pe cine si fara a ma gandi vreun moment de ce. Nu-i asa ca-s simpatica foc? Paradoxal, sunt. Ca, pana la urma, asa-i cu teatrul asta de papusi. Sa le multumim celor care trag sforile pentru ca ne dau viata - sa ignoram ca ne controleaza - Cam asta-i mentalitatea si-i asa de calda, moale si pufoasa incat nu are cum naiba sa nu-ti placa.
Saptamana asta m-a atacat pe toate fronturile. Ba cand credeai ca nu apare nimic nou, hop o alta sageata aruncata de te miri unde. Si maine-i joi... ziua a sasea. O fi si ultima?! Ne odihnim si noi macar vineri? Dar incepe sa devina inodor, incolor, insipid. Cum sa-ti cada lumea in cap, daca tu nu mai ai lume?!
Comments