Do you remember?

Clasor cu idei, cu amintiri, cu franturi de zambete si picaturi sarate de lacrimi. Cu fraze stranse ghem, cu sperante aruncate si batute de vant. Batute in cuie, lipite cu scoci, lasate libere, prinse in ace..

Poate daca ar exista drumuri drepte, infinituri line si lucruri duse la final am fi mai saraci in amintiri, in idei, in zambete, in regrete. Poate din cauza asta se termina... relatiile, scolile, joburile, oamenii... Ca sa inceapa altele, ca sa-ti formezi noi idei, orizonturi, zambete, amintiri. Pana la urma, pe asta se bazeaza tot. O punga mare (si reciclabila) cu amintiri. Cu mintiri rupte, smulse, taiate drept, franjurate, patate, gaurite, multe prea albe si incomplete sau pline de culori, cuvinte, ganduri...

Poate, invers bagajului fizic, amintirile ne fac mai usori, mai lini, ne fac sa zburam mai sus. Cu cat sunt mai multe, cu atat esti mai intreg, mai bine, mai aproape. Da, poate din cauza asta punem punct. Ca sa o luam de la capat. Ca sa dam pagini, ca sa ne exersam "scrisul" prin viata, umpland mereu alte si alte file. Poate de asta tind mereu sa folosesc semne de punctuatie pentru a pune capat unor fraze. Ce sens are sa le lungim asa la infinit? Devine incalcit, de neinteles si poate, uneori, obositor. Si, totusi, intotdeauna mi-au placut semnele de itnrebare si punctele de suspensie, ca si cum parca as vrea sa le continui, sa le las deschise, sa ma pot intoarce. Dand, totusi, foaia si incepand fraze noi.

Punct si de la capat. That's life, babe. Plina de paragrafe. O carte mare, cu nuvele.