Doruri albe...
Mi-e dor de noptile de iarna in care fulgii sunt mari si moi... si multi. Si zapada acopera tot. Case, strazi, copaci, oameni... Si manusile sunt moi si calde si respiratia prinde contur de abur si se pierde in vazduh, ca si cum de fiecare data cand expiri oferi naturii o parte din tine.
Mi-e dor de scartaitul bocancilor pe stratul gros de zapada, de bulgarii aruncati, iures, peste tot si veniti de niciunde. Mi-e dor sa-mi inghete nasul de frig... si urechile, dar sa simt cum respir viata, cum totul e asa de pur si parca vesnic. Timpul sta in loc si noi ne plimbam printre filele lui reci. Mi-e dor de sobele fierbinti si florile de gheata de pe geamuri. Mi-e dor de iarna mea, asa cum o simt mereu cand apare in toata splendoarea si parca ma infasoara, in ciuda racelii aparente, cu o imensa caldura. Si cu atata tacere. Si cu atat bine.
Mi-e dor de noptile senine de iarna, cand, undeva departe de orasul agitat, stelele par asa de mari. Tin minte cum odata, acum vreo 18-19 ani eram intr-o noapte dintr-asta de iarna perfecta undeva la munte, departe, pe un platou in mijlocul pustiului si ma uitam la cer si stelele mi se pareau asa de mari si asa de aproape incat parca mi se taia respiratia.
Da, mi-e suepr dor de iarna mea asa cum o simt eu, cum o vad eu, cum mi se intampla mie. Fabulos, ireal si asa de inocent si salbatic, neatinsa de cei din jur, de sarbatorile aferente si de masinile care dau zapada de pe sosea.
Mi-e dor de scartaitul bocancilor pe stratul gros de zapada, de bulgarii aruncati, iures, peste tot si veniti de niciunde. Mi-e dor sa-mi inghete nasul de frig... si urechile, dar sa simt cum respir viata, cum totul e asa de pur si parca vesnic. Timpul sta in loc si noi ne plimbam printre filele lui reci. Mi-e dor de sobele fierbinti si florile de gheata de pe geamuri. Mi-e dor de iarna mea, asa cum o simt mereu cand apare in toata splendoarea si parca ma infasoara, in ciuda racelii aparente, cu o imensa caldura. Si cu atata tacere. Si cu atat bine.
Mi-e dor de noptile senine de iarna, cand, undeva departe de orasul agitat, stelele par asa de mari. Tin minte cum odata, acum vreo 18-19 ani eram intr-o noapte dintr-asta de iarna perfecta undeva la munte, departe, pe un platou in mijlocul pustiului si ma uitam la cer si stelele mi se pareau asa de mari si asa de aproape incat parca mi se taia respiratia.
Da, mi-e suepr dor de iarna mea asa cum o simt eu, cum o vad eu, cum mi se intampla mie. Fabulos, ireal si asa de inocent si salbatic, neatinsa de cei din jur, de sarbatorile aferente si de masinile care dau zapada de pe sosea.
Comments