Riddle. Children and the things they mess up

Atunci cand incerci sa fugi de idei preconcepute, sa faci cum te taie capul si cum ti-e bine, fara sa te gandesti mai intai la binele celorlalti, se intampla uneori sa vina cineva care sa-ti taie tot entuziasmul.
Asa da, asa nu. Acum da, dincolo nu stiu. Hai sa ne ascundem in spatele paravanului asta, sau in spatele celuilalt. Hai sa ne murdarim putin pantofii si sa ne zdrelim genunchii pentru ca nu cumva sa sara cineva in sus ca suntem prea curatei.

Si asa ajungi ca, dintr-o joaca, lucrurile chiar sa devina urate, daca cineva te tot bate la cap cu chestia asta.

Mai pe larg, daca nu ti-o faci cu mana ta, ti-o face altcineva, cu mana lui, astfel incat te gandesti ca mai bine iti bagi picioarele, daca rezultatul tot ala e.

Sa-mi fie frica sa fiu eu? Nu. Sa-ti fie frica sa fii tu? Iti e. Asta daca nu cumva chiar esti asa...
Sa ma consider o persoana slaba? N-am cum, pentru ca nu sunt. Cel putin nu aici, nu acum. Sa nu te consider o persoana slaba? Ba esti... sau poate nu esti. Poate doar nu-ti pasa indeajuns.

Astfel incat, pentru ca sa nu mai trebuiasca sa ma fofilez atat, eu zic sa luam lucrurile mai in gluma, sa pastram un aer de lejeritate si sa nu ne legam la cap degeaba, daca tot spunem sus si tare ca nu ne doare.

Folosim frana aia si oprim regulamentar, la limita, ca nu cumva sa se supere nenea politistu' care parca e mereu si pretutindeni si iti ghideaza fiecare miscare. Pe-ale mele nu, eu nu am masina... not for this journey anyway. I decided to walk.

Simple enough? Fair enough? Daca tot facem analiza pe text, macar sa ne si jucam putin. Ca pana la urma asta suntem. Niste copii. Prosti.

Si daca zic ca-mi iau jucariile si plec, oare ce inseamna?