Gasim mereu metode si motive. Si apoi ne intrebam de ce

E ciudat uneori cum de prea mult bine, de prea mult tine, de prea multi oameni in jur, ajungem sa cautam cai de scapare. Dincolo de tine, dincolo de noi, dincolo de oamenii din jur. Mai presus, dincolo de bine. E ca si cum, atunci cand zorii ne sunt prea imaculati, tot albul ala ne orbeste si incercam sa-l patam, ici colo cu stropi de negru, ca sa avem unde sa ne fixam privirea.

Ne e teama sa ne lasam inundati de alb, pupilele reduse la minim. Poate am aprea ciudati astfel, mai ales pentru ca in mare, ne ghidam viata dupa oglinzi. Oglinda din baie, din dormitor si de pe hol. Uneori, oglinda din poseta colegei de birou. Oglinda din ochii tai, ai ei si ai lui, ai lor. Rareori oglinda din proprii ochi. Oglinda cuvintelor pe care ni le arunca ceilalti, a gesturilor care ne sunt indreptate de catre ceilalti. Tot felul de idei, actiuni, inchipuiri. Toate sunt oglinzi. Iar cand ochii ne sunt inundati si nu ne mai putem raporta la oglinzi, incercam sa construim niste puncte de iesire. Ca niste sinucideri mici ale sinelui.
Pentru ca daca nu ne doare putin, nu simtim ca traim. Parca asa era o zicala. A vreunui om neimplinit şi laş, care incerca să-şi găsească rezolvarea construind o fraza mare din vorbe mici şi goale.
E puţin absurd, putin indecent si mai ales uimitor de pervers albul asta care ne goleste de tot, intorcandu-ne parca pe dos. Organe, oase, muschi, piele, par. Revers. Poate din cauza asta o patam. Sau poate pentru ca asa am invatat sa ne victimizam, sa cautam scaparea din bine intr-un rau mic... pe care-l crestem.
Sau poate asa suntem generosi şi milostivi. Cand stim ca pe altii ii doare, ne inventam propriile dureri, doar asa... ca sa ne mascam zambetele sincere, cu niste tristeti false, ce intr-un viitor apropiat riscă să devină sincere...