Despre linisti, despre toamne, despre suflete... cu model

Mi-e pofta de plimbari moi prin parcuri pustii, de tineri de mana calde, de blugi evazati purtati cu bocanci cu botul rotund si ridicat. Nu stiu de ce mi s-a facut pofta de scrieri de-ale Agathei Christie pe care le citeam acum aproape 20 de ani si-mi placeau, cu toate ca nu inteleg de ce.

Ma gandesc cum timpul uneori trece biciuindu-te incet, de-ti apar riduri, ca urme ale trecerii lui, cum fuge atat de repede incat ti se face frig si-ti apar urme de gheata in firele parului si uneori in priviri. Mai des in priviri.

Ma intreb daca nu tremuratul mainilor e ca o emotie nefireasca cu care-ti astepti moartea atunci cand anii iti sunt deja prea grei ca sa ii porti pe umeri.

Imi vad surasuri triste in colturile buzelor si nu sunt toate cu gust dulce molesitor de toamna. Unele pur si simplu sunt, ca niste rasfrangeri ale gandurilor si ale simturilor care sunt intr-atat de grele incat iti trag colturile buzelor in jos. Sau, mai stii, buzele se coboara pentru ca sa le ridice in sublimul unui zambet. Poate fortat.



Cand pierzi bucati din suflet si locul ramane zimţat ciudat, ajungi sa-ti zgârii ideile si gandurile si mai ales sentimentele. Si ele, apoi, la randul lor, zgarie pe altcineva. E ca un fel de vartej, ca un bulgare de zapada ce tot creste si creste. Nu ai cum sa pui petice de suflet, sa-ti faci transplant sau nici macar sa opresti avalansa.

Cand e semi-intuneric si ti se vede umbra pe pereti din cauza celor doua lumanari aprinse (una pe birou, cealalta pe noptiera) si muzica izvoraste parca din aerul din jur, cand fereastra parca are puterea magica sa te desparta de tot ce-i rau... de lumea de afara. Si e liniste. Si miroase a parfumuri tari. Sau a esente. Nu de trandafiri. Poate de mosc sau ceva mirosuri orientale. Cand se intampla toate astea, dincolo de singuratate, reusesti sa te bucuri de tine, cand numai tu ti-ai mai ramas. Tie.

E bizar sa te simti atat de infrant incat sa gusti din infrangeri ca sa te hranesti cu ceva... E bizar sa te simti gol si pustiu si enervant cum senzatiile cele mai tari sunt si cele mai triste. Dar e atat de bine cand linistea planeaza asa deasupra a tot si toate si toti incat e grea, asa metaforic, dar e o greutate care parca intinde bratele-i mari ca sa te stranga undeva la pieptul ei. Si e bine...




So, vine toamna? Nu cred... inca, dar totusi :)

Comments

Popular posts from this blog

Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

Scufita Rosie - varianta pentru adulti, versiunea lui Rares

Furiously Happy. Or not.