De ce acasa?

Pentru ca acolo sunt toate amintirile.
Pentru ca acolo am invatat sa fim noi si daca intre timp am uitat, ne-am pierdut pe drum sau nu am mai avut cum sa respiram la ritmul nostru, pierzandu-ne printre cele din jur, acolo ne regasim. Chiar daca doar prin amintiri si file pierdute in timp.
Pentru ca acolo putem spera ca exista mereu inceputuri frumoase si continuari ascendente. Pentru ca acolo e punctul de start, acolo ne sunt radacinile, chiar daca intre timp ne-am rupt de ele.
Pentru ca acolo suntem fara a ne zbate sa dam un rost fiintei sau ideii de "eu".
Pentru ca acolo ne cunosc toate oglinzile si nu ne pierdem printre umbre. Acolo ne reflectam noi spre noi, prin noi, catre noi.
Acolo lucrurile nu dor. Poate doar fizic.
Acolo timpul nu s-a oprit in loc dar exista desfasurat, asa, in trecerea lui trecutul fiind mereu prezent.
Pentru ca acolo ne putem mereu intoarce, indiferent, fie ce-o fi.
Contrastant si aiurea e ca daca nu pleci, nu ai unde sa revii, daca nu te doare, uiti sa zambesti, daca nu ti-e dor, uiti sa apreciezi, sa simti, sa-ti pese. Si toate astea, rele cum sunt, ne fac sa ne intoarcem parca in fiinta. Sa ne regasim, sa ne definim.
Uneori, locurile sunt mai vii si mai graitoare decat imaginile surprinse prin tot felul de tehnologii. Pentru ca nu sunt atat de reci, pentru ca, acolo fiind, parca esti tu intreg, de mai multe ori, ca si cum toate eu-rile tale ce au calcat in anumite momente acolo si-au lasat amprenta si esti tu si iar tu si iar tu si iar tu, devenind etern, chiar daca printr-o continuitate finita. Pana la urma, timpul este doar o unitate de masura a duratei. Nu a omului, nu a fiintei, nu a mea.

Comments

Popular posts from this blog

Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

Scufita Rosie - varianta pentru adulti, versiunea lui Rares

Furiously Happy. Or not.