In ziua in care faci primul pas. Si apoi al doilea. Repetandu-l pe primul. Atat.
E ca si atunci cand simti ca te ia o raceala. Stii ca urmeaza sa stranuti, sa iti curga nasul, sa ai febra si eventual sa tusesti. La fel si baiatul cu ochi si par de un brun sever de cer simtea ca de atunci avea sa inceteze sa mai zambeasca. Asa... pur si simplu, ca si cum buzele lui, sau gura, nu se mai puteau misca. Ca si cum ideile de zambet sau de ras ramasesera pierdute... agatate undeva in timp.
Avea sa fie liniste. Liniste si bine sau liniste si atat. Cuvintele incepeau sa aiba alte sensuri sau sa nu il mai intereseze deloc. Uneori, din politete, ca si cum ar fi fost miscate de o forta magica, buzele baiatului cu ochi de cer si par de un brun sever se modelau in rictusuri ciudate. Poate spusese cineva o glume si din politete trebuia sa zambeasca. Uneori chiar sa rada in hohote ciudate, care i se pareau atat de straine si atat de departe de el. Erau doar forme, pentru ca in interior, zambetul nu isi facea prezenta. Undeva in sinea lui, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever era senin, lin si parca lispit de orice grija. Asa cum vezi unele statui sau poate unii oameni care mor. Numai ca linistea asta avea sa fie ca o picatura chinezeasca.
Depasise deja puritatea si calmul fulgilor care se pun pe aleile dosite. Depasise pana si linistea uni paduri in care nu bate nici macar un fior de vant. Linistea baiatului cu ochi de cer si par de un brun sever era ca un fel de carapace care-i inghitise toate visele, ideile si vointa de a face urmatorul pas. Si cu toate astea, zilele se insirau, una dupa una, iar el le ducea de la cap la coada, 24 de ore, intrerupte uneori de somn. Poate singurul care mai avea puterea sa aline cate ceva. Sa mai faca zgomot, sa mai sparga cate o frunza cazuta pe asfaltul unei constiinte impacate, in miezul careia incoltise ideea ca din viata lui, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever nu avea cum sa scape altfel decat traind-o in liniste, ca un fel de razvratire tacuta.
Dupa cativa ani de asteptare, dupa ce oamenii din jurul lui au incetat sa ii mai dea atentei, sa-i masoare pasii, sa-i aranjeze cuvintele si sa-i dicteze cadenta genelor clipind, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever a incercat sa zambeasca din nou. Asa, in interior, fara sa il vada nimeni, doar pentru el. Si linistea a continuat sa existe, de parca acolo era vid si nu aveau cum sa se formeze sunete, viziuni, poate nici macar amintiri.
Poate uitase de tot, poate nu mai voia sa-si aminteasca, poate era mai bine sa puna punct. Baiatul cu ochi de cer si bar de un brun sever avea sa mai traiasca o vreme, sau mai multe vremi, dupa cum credeti pentru ca au fost zeci de ani, in liniste, cu zambetul pierdut in negasire. Ca intr-un fel de coma ciudata in care nu era aruncat intr-o lume a viselor si a ideilor care salta bezemtic prin creier. Privea doar un perete alb, pe care se chinuia sa-l manjeasca intr-un fel cu mainile patate de atata timp, sau sa-l zgarie cu bucati colturoase de oftaturi. Atat.
Avea sa fie liniste. Liniste si bine sau liniste si atat. Cuvintele incepeau sa aiba alte sensuri sau sa nu il mai intereseze deloc. Uneori, din politete, ca si cum ar fi fost miscate de o forta magica, buzele baiatului cu ochi de cer si par de un brun sever se modelau in rictusuri ciudate. Poate spusese cineva o glume si din politete trebuia sa zambeasca. Uneori chiar sa rada in hohote ciudate, care i se pareau atat de straine si atat de departe de el. Erau doar forme, pentru ca in interior, zambetul nu isi facea prezenta. Undeva in sinea lui, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever era senin, lin si parca lispit de orice grija. Asa cum vezi unele statui sau poate unii oameni care mor. Numai ca linistea asta avea sa fie ca o picatura chinezeasca.
Depasise deja puritatea si calmul fulgilor care se pun pe aleile dosite. Depasise pana si linistea uni paduri in care nu bate nici macar un fior de vant. Linistea baiatului cu ochi de cer si par de un brun sever era ca un fel de carapace care-i inghitise toate visele, ideile si vointa de a face urmatorul pas. Si cu toate astea, zilele se insirau, una dupa una, iar el le ducea de la cap la coada, 24 de ore, intrerupte uneori de somn. Poate singurul care mai avea puterea sa aline cate ceva. Sa mai faca zgomot, sa mai sparga cate o frunza cazuta pe asfaltul unei constiinte impacate, in miezul careia incoltise ideea ca din viata lui, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever nu avea cum sa scape altfel decat traind-o in liniste, ca un fel de razvratire tacuta.
Dupa cativa ani de asteptare, dupa ce oamenii din jurul lui au incetat sa ii mai dea atentei, sa-i masoare pasii, sa-i aranjeze cuvintele si sa-i dicteze cadenta genelor clipind, baiatul cu ochi de cer si par de un brun sever a incercat sa zambeasca din nou. Asa, in interior, fara sa il vada nimeni, doar pentru el. Si linistea a continuat sa existe, de parca acolo era vid si nu aveau cum sa se formeze sunete, viziuni, poate nici macar amintiri.
Poate uitase de tot, poate nu mai voia sa-si aminteasca, poate era mai bine sa puna punct. Baiatul cu ochi de cer si bar de un brun sever avea sa mai traiasca o vreme, sau mai multe vremi, dupa cum credeti pentru ca au fost zeci de ani, in liniste, cu zambetul pierdut in negasire. Ca intr-un fel de coma ciudata in care nu era aruncat intr-o lume a viselor si a ideilor care salta bezemtic prin creier. Privea doar un perete alb, pe care se chinuia sa-l manjeasca intr-un fel cu mainile patate de atata timp, sau sa-l zgarie cu bucati colturoase de oftaturi. Atat.
Comments