Oare oamenii sunt reciclabili?
Da, sunt reciclabili oamenii. Se pot schimba, isi pot reveni, pot construi totul de la zero. Daca vor, daca gasesc recipiente in care sa-si arunce partile stricate, dacă sunt alții care sa-i recicleze. Cu toate că, de cele mai multe ori, oamenii se reciclează singuri.
Îți reciclează inimi frânte, își reciclează idei destrămate și vise spulberate aiurea. Își reciclează gândurile și uneori chiar amintirile. Din păcate, rareori pot sa-și recicleze acțiunile. Sau poate niciodată.
Își reciclează viitorul, chiar dacă nu există. Și-l reciclează mereu, mereu, modelându-l în așa fel până când ajung acolo... sau nu. De cele mai multe ori nu.
Oamenii sunt reciclabili și uneori se pierd părți din ei în procesul de reciclare. Rareori se întâmplă, totuși, să câștige. Câte o aripă de înger bătând senină ca mâna unei bunici. Câte un zâmbet pe care înainte nu-l avuseseră. Sau nu-l cunoșteau, nu-l recunoșteau. Deseori, câteva kilograme în plus.
Dar poate reciclarea asta ar trebui să fie ceva pozitiv, nu orice schimbare adusă de timp, de omul de lângă, de o decizie de moment. Oamenii se reciclează atunci când simt că nu mai pot, când vor să aibă altă formă. În ochii lor sau în ochii altora.
Din frânturi de sentimente și idei transformate în cioburi construiesc un mic univers, nou, altfel. Asta e reciclarea lor. Resursele oamenilor nu sunt asa aiurea, în aer, apă și în pământ. Ele sunt într-atât de limitate, încât rareori se construiesc, apar, se formează pe parcurs. De cele mai multe ori le primesc la naștere. 15 bucăți. Pe care le pierd pe drum, le rup sau le ignoră. Din cioturile rămase formează uneori o viață. Uneori... De cele mai multe ori, oamenii știu doar să cioplească transformând, până când nu mai rămâne nimic. Nici măcar o idee.
Îți reciclează inimi frânte, își reciclează idei destrămate și vise spulberate aiurea. Își reciclează gândurile și uneori chiar amintirile. Din păcate, rareori pot sa-și recicleze acțiunile. Sau poate niciodată.
Își reciclează viitorul, chiar dacă nu există. Și-l reciclează mereu, mereu, modelându-l în așa fel până când ajung acolo... sau nu. De cele mai multe ori nu.
Oamenii sunt reciclabili și uneori se pierd părți din ei în procesul de reciclare. Rareori se întâmplă, totuși, să câștige. Câte o aripă de înger bătând senină ca mâna unei bunici. Câte un zâmbet pe care înainte nu-l avuseseră. Sau nu-l cunoșteau, nu-l recunoșteau. Deseori, câteva kilograme în plus.
Dar poate reciclarea asta ar trebui să fie ceva pozitiv, nu orice schimbare adusă de timp, de omul de lângă, de o decizie de moment. Oamenii se reciclează atunci când simt că nu mai pot, când vor să aibă altă formă. În ochii lor sau în ochii altora.
Din frânturi de sentimente și idei transformate în cioburi construiesc un mic univers, nou, altfel. Asta e reciclarea lor. Resursele oamenilor nu sunt asa aiurea, în aer, apă și în pământ. Ele sunt într-atât de limitate, încât rareori se construiesc, apar, se formează pe parcurs. De cele mai multe ori le primesc la naștere. 15 bucăți. Pe care le pierd pe drum, le rup sau le ignoră. Din cioturile rămase formează uneori o viață. Uneori... De cele mai multe ori, oamenii știu doar să cioplească transformând, până când nu mai rămâne nimic. Nici măcar o idee.
Comments