Run, Lola, run

De ceva vreme ma tot gandeam la sentimentul de eliberare supremă pe care ţi-l pot da (mi-l pot da) nişte lucruri simple: mijlocul unei paduri de niciunde, varful pierdut al unui munte, pluta pe spate, pe o apa lina, si fuga. Da, sa alergi asa de nebun. 10 metri, 150, 2400. Cat ai chef, cat poti. Sa alergi pierzându-ţi urma picioarelor, cat de tare poti, cat de tare te tin oasele, muschii, splina si plamanii.

De ceva vreme, de pofta, alerg uneori pe holul de la munca. Asa... de la usa redactiei pana la capatul holului. Seara, tarziu, dupa 22, cand e liniste si pace si merg la fumoar, spre exemplu.

E ciudat sa te simti anapoda si vinovat pentru ca alergi. E ciudat sa te simti anapoda si vinovat pentru ca te simti liber.


Si ma gandeam de multa vreme, dupa cum ziceam, sa scriu asta. Poate altfel, sub alta forma, cu alte cuvinte, poate fara diacritice... cine stie. Dar azi am mentionat, doar, asa... ideea, pentru ca unei persoane simpatice mie i se intampla lucruri incredibile. Socante, de neimaginat. Si durerea ei, suferinta si imposibilul prin care trece m-a impresionat in ciuda felului meu rece si "neimpresionabil". Si, macar pentru doua minute run, lola, run. Parca atunci timpul ramane in loc... macar pentru mine.