Oana Dixit

Just listen. Stop thinking 2 much. :p

Ce-ti doresti atunci cand, de fapt, nu-ti mai doresti nimic? Se spune ca esti implinit. Eu as zice ca-i trist si ajungi in momentul in care sa fie suficient ceea ce ai si sa nu mai speri la nici o schimbare, la nici un orizont nou, sa fii multumit... E la fel de trist cand nu mai esti egoist, cand nu te mai tine treaz nici o grija, nici un gand. Cand esti pe teren sigur si ajungi sa nu mai ai emotii, sa nu-ti mai faci un plan secund. Toate starile astea de fericire si beatitudine au o tenta asa... finalista, care parca-ti fura viata. Da, asta o fi scopul dar daca il atingi si te opresti acolo in ideea ca ti-ai indeplinit setea oricarei trebuinte atunci ce? Traiesti degeaba? ”Totul„ se transforma uneori in prea putin. Sau asa vad eu lucrurile. Asa imi explic starea si incerc sa ofer raspunsul corect cand mi se insira ce am, de parca viata ar fi un apartament cu mai multe camere pe care trebuie sa le inunzi pana nu mai ramane nici un mm cub de aer si-atunci ti-ai indeplinit misiunea. Nu....

Ma gandeam ca unii oameni au folosit azi, cand a fost eclipsa partiala de soare, film foto vechi. Ca sa nu ii doara ochii de la Soare. Ma gandeam... deci... cum ar fi fost ca unii sa fi luat un film pe care sa fie niste fotografii vechi dintr-un trecut oarecare, cu o anumita semnificatie, cu un anumit gust, cu anumite sentimente. Si-atunci, trecutul te-ar fi ajutat sa nu te doara ochii, sa nu orbesti. Trecutul ar fi venit sa te protejeze oarecum. Sa stea intre tine si Soare, intre tine si un factor care-ar fi putut sa-ti faca rau... Si pe de alta parte, trecutul te-ar fi ajutat sa vezi mai bine fenomenul. Ciudat oarecum, nu? Dar, pana la urma, exact asa ca in viata. Trecutul poate sa te salveze, sa-ti indrume pasii, sa te faca sa vezi mai bine una-alta, sa iei decizii, sa mergi inainte... sau poate nu. Asta daca nu l-ai aruncat pe undeva si atunci soarele poate-ti arde retina... Poate nu.

Cercetatorii americani iar se plictisesc... Au ajuns astfel la concluzia ca pierderea timpului e fatala. Nu. N-a murit niciunul dintre ei. Au aflat asta cercetand, ca doar sunt cercetatori. Daca stau sa ma gandesc bine au maaaare dreptate. Pai nu tocmai de-asta mori? Ca ti se pierde timpul? Ca se duce tot? Eh, of course ca ei se refereau la derularea unor activitati fara sens, cum ar fi navigarea pe internet. In fine. Ei zic asa. Daca raspunzi afirmativ la cat mai multe din cele 5 (LOL) intrebari esti pe moarte. 1. Luaţi greu decizii? 2. Întârziaţi de cele mai multe ori la întâlniri? 3. Faceţi cumpărături doar atunci când frigiderul e gol? 4. Plătiţi facturile în ultimul minut sau după data scadentă? 5. Sunteţi bun la a inventa scuze? Acum, ce sa faca si ei?! Studii aiurea, tocmai ca sa nu piarda timpul. Orice numai ca sa nu piarda timpul. Ca doar de-aia-s cercetatori.

Nu avem voie sa folosim cuvantul ”tigan” in materiale. O fi jignitor sau cine stie cum. Anyway. Se foloseseste rrom. Faza dura e alta. Suna azi un nene ca a vaut rrom si nu tigan intr-un text si o ia la rost pe colega mea care scrisese materialul. ”Care rromi domnisoara? Asta e un cuvant inventat de Iliescu dupa Revolutie! Ce, cartea se cheama Rromaniada sau Tiganiada?” SUPER TARE. Parerea mea.

In Franta, daca obtii acordul presedintelui, poti sa te casatoresti cu o persoana decedata, de cati ani o fi. La fel a procedat pictorul de 68 de ani Jean-Louis Ronzier, care s-a casatorit cu iubita sa, moarta de 4 ani. Inainte de nunta, cativa tineri, printre care si un amic de-al meu care a primit o bursa in Franta, faceau glume, in fata bisericii. ”Daca moarta se opune casatoriei?” sau ”Daca vor sa divorteze peste cativa ani?” In fine, mirele, putin cam trist pentru ziua ce-l astepta, cu o palarie de-a decedatei in mana, privea pierdut un monument gotic din curtea bisericii. Rudele celor doi si cativa cunoscuti discutau diverse in asteptarea ceremoniei. La un moment dat au intrat in biserica. Ronzier s-a asezat pe un scaun in fata altarului iar pe scaunul de langa el a pus palaria celei ce-a fost candva in viata si pe de alta parte avea sa-i devina in curand sotie. Liniste. Preotul, un tip inal pe la vreo 40 de ani, a inceput sa spuna o poveste din Biblie. Afara, in curtea bisericii...

Poate doar ecoul pasilor pe asfalt mai poate sa mai ajunga dincolo. Sau uneori ecoul vocii. Privirea se loveste deja de ziduri, nori, smog. Sau doar ne-am obisnuit sa privim in jos. Suntem depasiti de cladiri colosale, cu arhitecturi interesante care au depasit natura. Care ne inghit. Suntem mici in propriile maini. Ne-au depasit obiectele pe care le-am creat. In mod palpabil, vizibil. Esti mai mic decat un bloc turn, o cladire de birouri... o masina de teren. Si le tinem in frau, le controlam si le distrugem. Nu exista vreo lege a proportiilor. Suntem niste monstri care au creat alti monstri. Stii ce-i ciudat asa... in viata, in evolutia timpului? Faptul ca nu am sti cum sa facem drumul inapoi, pana in ziua creatiei, oricum ar fi avut ea loc. Nu doar pentru ca nu am sti cum sa supravietuim fara internet, mancare semi-preparata si emisiuni patetice vizionate tamp la televizoare cu diagonala de x centimetri. Pur si simplu pentru ca planul existentei pe de-a-ntregul, de-a lungul timpului...