Oana Dixit

Sa nu va socheze titlul. Lasati socul pentru cele ce urmeaza. Daca tot e sa le spunem pe nume, hai s-o zicem. Deci. Eram la metrou, ma intorceam de la examen (asta o sa ma socheze cand o sa vad nota) si doi tipi cam prosti si vai de mama lor, imbracati in niste haine care-ti trezeau mila sau groaza vorbeau despre curve. Asa le-au zis, asa va zic. Sa le spunem finut femei de moravuri usoare? Neah... Si unul dintre ei avusese o astfel de intalnire si voia sa mai mearga. Dar celalalt era cam trist, saracul, ca n-avea bani. Si-i zice celalalt. "Ba, nu iti trebuie bani. Le convingi cu o sticla de vin si niste mancare!" Cica asa facuse ele si la unele merge. Deci, concluzia, daca esti harnic si gospodar poti sa zambesti fericit. Criza asta! Sau poate doar facea ala pe grozavul. Oricum o fi, mi s-a parut penibil si amuzant in acelasi timp.

Era într-o luni, pe la 11 seara, când clopotul bisericii sure a început să bată. Ritmic. De câteva ori. Mai repede, mai încet. Apoi s-a oprit. Cei câţiva săteni care nu dormeau s-au gândit că o fi murit careva dintre ei. Cu ochii mijiţi de somn, au stat puţin să-şi treacă în memorie vecinii. Cei mai în vârstă. Apoi, zâmbind cu nişte rictusuri bizare, duşmanii. “O fi lelea Mărioara. Că era bătrână. Să fi avut 100 de ani, că parcă ar fi stat aici mereu, ca vremea, de nu mai ştii în ce zare i se pierde începutul. Sau poate Ion Bibanu, că-i om rău şi cine ştie cum o fi căzut, mort de beat, în vreun şanţ.” Şi apoi, linişte. Somn. A doua zi, în sat treabă, gălăgie, muşte, câini agitaţi şi pisici leneşe. Uitaseră de clopot. Nimeni nu se pregătea de îngropare. Peste o săptămâna iar , luni seara, pe la 11, clopotul a bătut ritmic, rar, des, cu ecou. Sunetul a vuit lung în tăcerea nopţii, pierzându-se apoi undeva în apele Prutului. La fel, oamenii şi-au trecut în minte vecinii, duşmanii. Vreo d...

Adevăruri simple, de care nu ai cum să scapi. Ca nişte cărţi, pierdute în rafturi. Gândite şi scrise de nişte nume anonime. De ce se vând şi cum le alegi? E simplu… Cărţile, sun ca nişte oameni. Ca nişte indivizi pe care îi vezi pentru prima dată şi nu ai cum să nu îi judeci, aproape inconştient, după câteva criterii. Gusturile nu se discută, dar contează. Marketingul e o parte a creierului nostru, ar zice, poate, cineva. Ca să te vinzi, ca să faci parte, ca să fii acceptat, urmezi nişte reguli nescrise, comandate de gusturi. La fel ca o carte. Închipuie-ţi că intri într-o librărie din care vrei să îţi alegi o carte a unui autor nou, neconsacrat. O carte care să-ţi placă. Vezi coperta… de un verde pal. Să zicem că-ţi place verdele pal. O iei din raft, te uiţi la imaginea de pe copertă, aşa cum la un om pe care-l vezi prima dată te uiţia eventual la hainele de pe el. E aşa şi altfel, îi place asta sau cealaltă. E ordonat, curat, îngrijit. Le ghiceşti (sau crezi că le ghiceşti) imedia...

Ii spuneam cuiva acum cateva ore, ca in loc sa primesc lumina, de inviere am primit idei. Si, pana la urma, asta e... ideea. Inviere, adevar, viata, speranta si toate lucrurile de genul asta. Idei si impuls sa scriu diverse, ce-o fi. Mai demult, credeam ca asta e lucrul care ma tine in viata. Si acum cred asta si nu exista persoane, lucruri sau intamplari pe lumea asta care sa ma faca sa ma simt mai bine, sa-mi dea sentimentul ca traiesc, sa ma faca sa ma simt eu, ca atunci cand scriu. Ce-o fi. Mult, putin. O idee. Mai multe. Mi-e dor si regret si poate nu am timp si ma pierd in atatea lucruri. In general, oamenii din jurul meu nu inteleg de ce imi place sa fiu singura. Eu si ideile mele. Pentru ca daca nu as beneficia de mult prea scurtul timp in care sunt singura, as simti ca nu are sens sa fac pasul urmator. De ani de zile, de cand nu am mai publicat nimic. Nici o carte, nici un rand pe foile uitate ale unui volum oarecare, e ca si cum ma sting. Ideile trebuie culese, simtite in li...

Aseară, Mihaela Rădulescu a decăzut . Mult. Mai mult decât decăzuse zilele trecute. Săptămâna trecută. În ultima vreme. E așa de otv-ist cum sună, dar chiar așa e: SENZAȚIONAL . Să le luam pe rând. Dani Oțil, disperat, declara cum femeia lui era în fața hotelului, urlând, înconjurată de cioburi, în timp ce în imaginile filmate se vedea clar că nu e nici un ciob. Le-o fi luat Răduleasca repede pe toate, că era într-un moment de cleptomanie ? Că doar, nu-i așa, a furat și rucsacul fotografului, a smuls de la gâtul șoferului legitimatia de presă și i-a mai luat și cheile din contact. Adevărul e că nu a fost vreun accident, mașinile (a ei și a Libertății ) nici nu s-au pupat măcar. Apoi, femeia lu' Oțil tot spunea cum, în seara respectivă puteau să-i fie rupte picioarele sau chiar să fie omorâtă în timp ce era urmărită cu mașina prin parcare. Dar, nici un bai, că doar ea e curajoasă rău . După ce și-a scuturat repede frica de a-și pierde viața a intrat în mașină peste șofer (nea Sand...

Cum care? Aia din curte de la Ringier. Ca aia reali au circul lor. Sa se bucure putin de faima si atentie si astia doi. Asa... la noi in curte la serviciu e o catea si un caine mai micut asa si mai schilod el de felul lui. Cei doi sunt prieteni (mai multe nu stiu inca). Si unul dintre oamenii care fac curat prin curte i-a botezat Mihaela Radulescu si Dani Otil. Si asa ii si striga. Raduleasca si Otil. Faza faina e ca e un om de serviciu a fost poreclit mai demult Brad Pitt, iar de cand si-a lasat breton asa... shui, pe o parte, i se zice di Caprio. Umbla vorba ca el i-a botezat. Pai, chiar asa, doar el sa fie mare vedeta? Da' animalele alea ce-ar avea? Si, ca sa vedeti Raduleasca si Otil din rasa canina, paparazzo din mine, cu telefonul mobil, le-am facut si niste poze asta seara inainte sa plec de la munca.