Oana Dixit

Poate nu existăm, de fapt. Poate suntem doar visul cuiva care urmează să se trezească și să ne uite imediat. Sau să își amintească de noi trei zile, cinci ani, o viață întreagă. A lor? A noastră? Să ne creioneze ca entități onirice în povești somnoroase, dimineața la cafea. Să ne caute semnificația prin dicționare dedicate persoanelor care cred în vise dar care speră că putem însemna altceva, decât ceea ce suntem de fapt. Asta dacă nu cumva… nici ei nu sunt altceva decât visul cuiva. Și-atunci nu putem ști, de fapt, niciodată dacă existăm, sau dacă, prin visele noastre există altcineva.

  La sfârșitul programului, când se lasă cortina, actorii își schimbă măștile și urcă pe aceeași scenă cu publicul. Fiecare lasă în culise  un mănunchi obosit de emoții și ia la pachet o pereche de aplauze.

  Poate uitaseră între timp, Poate n-au mai avut imaginație, Poate au vrut să ne mintă (privind în jur, au reușit) Poate le era frică, Poate nu au vrut să recunoască, Poate n-au mai avut timp Sau poate s-or fi plictisit. Dar ce nu se regăsește niciunde Pe tăblițe sau pe ce-or fi fost scrise Diversele texte sfinte E faptul că în a șaptea zi Dumnezeu s-o fi odihnit, el, singur, Dar omul și-a asumat Lumea Și-a-nceput deja să-și perfecționeze Prima creație: religia.

  Iubirea e un produs atât de comercial încât pentru ea se scriu cărți, se compun cântece, se dau bani, se omoară oameni, se fac copii. Iubirea e un sentiment atât de incomplet încât o construim din jumătăți: jumătate eu, jumătate tu. Iar celelalte două jumătăți ale noastre desperecheate de iubire  se pierd odată cu noi, împreună. Iubirea e un cuvânt care ți se întâmplă atunci când nu-ți mai ești de ajuns, atunci când ești compus din două părți rele, sau ambele bune și vrei să te afli în echilibru, atunci când te plictisești de tine și vrei să începi să te plictisești  și de altcineva.

La culcare, Rares asculta o poveste. Si apoi cere "încă dată” și ”încă dată”. Și ca ”încă dată” să nu fie de prea multe ori, poveștile clasice au devenit adevarate romane cu tot felul de personaje noi. Și, pe langa asta, uneori sunt interactive. Cel mai des asculta Scufița Roșie. Ei bine, povestea incepe cam asa A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o fetiță care avea... R - O fiță Așa.. o scufiță. Și ce culoare avea scufița? R - Roșe O scufiță roșie. Și din cauza asta o chema... R - Fița Roșe Bun. Și povestea continuă cu mama care-i dă coș cu merinde și medicamente pentru bunicuță, cu lupul care o convinge pe Scufiță să culeagă flori pentru bunică și ciuperci ca să facă o ciulama si multe altele despre care nu ați auzit, pentru că nu s-a povestit. In fine. Scufița Roșie de azi a decurs cam așa:   A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o fetiță care avea... R - Ouă Cum să aibă ouă? Avea ...

Aveam trei ani si 8 luni. Era ultimul Craciun inainte sa ne mutam la bloc. Il asteptam langa brad sa ii spun poeziile si sa imi dea, desigur, cadourile. La un moment dat intra pe usa. M-am rusinat toata (probabil imi frecam mainile de emotii). L-am privit din cap pana in picioare si... si... si...in picioare... ce sa vezi? Mos Craciun cu barba alba (din vata) purta pantofii lui tata. I-am spus poeziile, am primit cadourile, Mosul a plecat (sa se schimbe si sa se intoarca sub forma de tata) si eu i-am zis mamei ca Mosul are "pantofii lui tati si ca eu cred ca e tati". S-a intors tata, m-am uitat iar la pantofii lui si da, aia erau. Putin cam panicati si prinsi pe nepregatite, nu stiu daca au zis ceva sau ce au facut. Nu retin nici un detaliu semnificativ. Doar ca au povestit apoi, din cand in cand, ani la rand, cum am descoperit eu cine era Mos Craciun. Si anul urmator, Mosul a venit iar. Si i-am spus poezii si mi-a dat cadouri. Si an la rand la fel. Ba mai mult, aparu...

Se schimbă ora sâmbătă. Da, sâmbăta asta, deși eu credeam că e vorba despre ultima sâmbătă din octombrie și atunci ar fi fost sâmbăta viitoare. Dar nu, trecem la ora de iarnă acum, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 24 spre 25 octombrie. Buuun. 4 devine 3. Trecerea la ora de iarnă e privită cu bucurie pentru că ”ne trezim mai târziu”. Ok, așa-i, dormi cu o oră în plus duminică, iar luni, în loc să te trezești la 7, te trezești tot la... 7, doar că ar fi fost 8 și organismul tău, încă neobinșuit cu ora de iarnă te păcălește că dormi mai mult și ești mai odihnit (deși, probabil, te-ai culcat tot la 1 noaptea, deci ai dormit tot 6 ore). In fine. Nu despre schimbarea orei voiam sa vorbesc. Scria Alina pe site-ul ei, fricidemamici.ro despre lucruri pe care nu le mai poate face acum, după ce are copil, așa cum le făcea înainte. Practic, despre lipsa timpului sau, fie, jonglarea cu timpul astfel încât să reușească să le facă pe toate. http://www.fimfiction.net/story/224777/tomorrow-ne...