Păsări călătoare... de-am fi

Câtodată mi-ar plăcea să fiu o pasăre călătoare. Cel puțin așa mă gândeam zilele trecute, când priveam pe geam stoluri întregi zburând spre țările calde. În stoluri de V, așa ca în școala gemerală. Sau uneori aiurea, de-a brambura.

Indiferent de litera sau forma sub care zburau plecau undeva. Sau poate se întorceau. Nici nu îmi dau seama... Dacă ele fac pui aici, aici le-o fi și casa. Sau poate unele fac și acolo... sau cine știe.

Aș vrea să zbor și eu, dar nu în țările calde. Să zbor spre toamnă atunci când vine vara. Sau măcar spre o primăvară. Sau, de ce nu, spre nămeți.

Să zbor cu direcție, sau mai bine fără. Știind destinația dar fără a avea idee cum ajung acolo... așa cum e  în viață uneori. Să plec alături de un stol. Purtată de vânt. Departe. Să văd cum oamenii, orașele și copacii se fac tot mai mici și rămân tot mai departe. Să mă odihnesc pentru câteva minute pe piscul unui munte pe care zice-se că nu ar fi călcat picior de om și să nu simt acolo nici ură, nici lăcomie, nici tristețe... nici un sentiment care ar putea să încerce cândva vreo ființă umană. Deși, în pasărea din Puiul lui Brătescu-Voinești suferea când își vedea micuțul bolnav și slab și pleca lăsându=l în urmă. Sau poate nu o fi simțit nimic, dar a fost și ea, umanizată. Cine să știe... Poate doar păsările care pe când se lasă toamna și frunzele copacilor se fac ruginii pleacă.

Poate de asta pleacă, de teamă ca nu cumva, când stau pe vreo crenguță, guralive, de vorbă, să nu deranjeze frunzele care se pot sfărâma. Să nu strice ordinea...care se strică oricum sub bătaia vântului, a firii, a sorții, a trecerii timpului.

Zburăm în formă de V, în stol, spre un destin știut, parcă reușind să dăm timpul înapoi. Spre o vară care ne-a ars aripile acum un an. De parcă vremea ar face, din șase în șase luni câte o buclă, aruncându-ne înapoi...