A fi sau a nu fi?
Ma gandeam la un prieten putin prea trist si serios care se bate cu morile de vant. Lupta lui e injusta si nu va avea vreodata castig de cauza. Nu pentru ca el nu ar avea dreptate sau pentru ca nu ar sti ce face, insa uneori, trebuie sa te resemnezi si sa pleci capul in fata sabiei. Oricat de aiurea suna, vom fi intotdeauna invinsi de „sistem”.
De fapt povestea e alta. Nu am stat sa ma gandesc si sa despic firul in patru. M-am multumit (cuvant ales impropriu) cu ideea ca mai sunt oameni care cred si care lupta. Insa degeaba. Si se pierd si dau totul pentru nimic. Si poate incerci sa-i ajuti... insa stiind ca nu exista rezolvare. Pentru ca dupa ce pierd cei care vrei sa piarda vin altii si altii. Chestiile astea nu tin de un anumit partid sau de anumite conceptii. Tin de firea lucrurilor si modul in care am evoluat (sau au evoluat unii), ca lipitorile, si acum nu mai pot sa traiasca decat cu sange.
In fine... sa revenim. Unii oameni pot sa aiba o bunatate stranie. Ceea ce nu-i face buni neaparat. Doar ca simt ei un gust pentru dreptate si lucruri sfinte... un gust care-i indeamna sa vrea ceva si sa simta totusi, in permanenta, un gust amar. Nu incerc sa-i inteleg. Ma incanta curajul lor si ma intristeaza in acelasi timp.
Oare cat de greu e sa fii fidel unei idei oricum, oriunde, oricand si in fata oricui? Oare cum reusesc unii dintre noi sa se axeze pe o directie si sa lupte efectiv pentru scopul propus impotriva tuturor? Oare cum e sa renunti la multe sau aproape la tot pentru un singur lucru? Oare asta se cheama eroism? Oare asta inseamna intr-adevar sacrificiu? Ce sentiment poate, oare, sa-ti nasca dragostea neconditionata pentru un lucru, dragoste amestecata cu infrangeri si cu blamari?
Si, mai mult, oare asta inseamna sa nu-ti fie frica? Sau, din contra asta inseamna sa simti frica in centrul fiecarei celule si sa lupti impotriva ei?
Lasandu-l la o parte pe acel prieten luat parca dintre filele unei carti, ma duce gandul, tot azi si acum si cu motiv intemeiat la o prietena, si mai trista in sinea ei. Trista pentru ca nu lupta pentru nimic, pentru ca nu are curajul sa se ridice si sa priveasca inainte. Trista pentru ca se obisnuieste cu o idee... trista pentru ca se minte si trista pentru ca nu are curajul sa faca ceva si nu vrea, si nu recunoaste.
Pe mine (putin din egoism dar mai mult pentru ca tin la ea) ma enerveaza la culme sa vad cum se stinge si se pierde asa cum urmaresc uneori fumul de tigara intr-o raza de lumina difuza. Si ce-i mai ciudat? Faptul ca, aceeasi prietena, in urma cu vreo 2 ani s-a lasat de fumat brusc, constiincios, sigur, dupa ce fumase vreo 4-5 ani de zile in mod constant.
Oare e mai greu sa spui „nu” decat sa te lasi de fumat? Oare nu-ti esti indeajuns motivatie incat pentru altii sa faci sacrificii si sa lupti iar cand vine vorba de tine sa zici „I can live with it!”???
Oare?
Oare libertatea e doar un concept filosofic? Oare liberul arbitru e o chestie pe care o citesti prin carti? Oare are vreun sens sa traiesti degeaba? Fara sa fugi dupa nicio idee? Fara sa suferi pentru un scop anume? Fara sa actionezi atunci cand vrei sa speri? Fara sa...? Oare?
De fapt povestea e alta. Nu am stat sa ma gandesc si sa despic firul in patru. M-am multumit (cuvant ales impropriu) cu ideea ca mai sunt oameni care cred si care lupta. Insa degeaba. Si se pierd si dau totul pentru nimic. Si poate incerci sa-i ajuti... insa stiind ca nu exista rezolvare. Pentru ca dupa ce pierd cei care vrei sa piarda vin altii si altii. Chestiile astea nu tin de un anumit partid sau de anumite conceptii. Tin de firea lucrurilor si modul in care am evoluat (sau au evoluat unii), ca lipitorile, si acum nu mai pot sa traiasca decat cu sange.
In fine... sa revenim. Unii oameni pot sa aiba o bunatate stranie. Ceea ce nu-i face buni neaparat. Doar ca simt ei un gust pentru dreptate si lucruri sfinte... un gust care-i indeamna sa vrea ceva si sa simta totusi, in permanenta, un gust amar. Nu incerc sa-i inteleg. Ma incanta curajul lor si ma intristeaza in acelasi timp.
Oare cat de greu e sa fii fidel unei idei oricum, oriunde, oricand si in fata oricui? Oare cum reusesc unii dintre noi sa se axeze pe o directie si sa lupte efectiv pentru scopul propus impotriva tuturor? Oare cum e sa renunti la multe sau aproape la tot pentru un singur lucru? Oare asta se cheama eroism? Oare asta inseamna intr-adevar sacrificiu? Ce sentiment poate, oare, sa-ti nasca dragostea neconditionata pentru un lucru, dragoste amestecata cu infrangeri si cu blamari?
Si, mai mult, oare asta inseamna sa nu-ti fie frica? Sau, din contra asta inseamna sa simti frica in centrul fiecarei celule si sa lupti impotriva ei?
Lasandu-l la o parte pe acel prieten luat parca dintre filele unei carti, ma duce gandul, tot azi si acum si cu motiv intemeiat la o prietena, si mai trista in sinea ei. Trista pentru ca nu lupta pentru nimic, pentru ca nu are curajul sa se ridice si sa priveasca inainte. Trista pentru ca se obisnuieste cu o idee... trista pentru ca se minte si trista pentru ca nu are curajul sa faca ceva si nu vrea, si nu recunoaste.
Pe mine (putin din egoism dar mai mult pentru ca tin la ea) ma enerveaza la culme sa vad cum se stinge si se pierde asa cum urmaresc uneori fumul de tigara intr-o raza de lumina difuza. Si ce-i mai ciudat? Faptul ca, aceeasi prietena, in urma cu vreo 2 ani s-a lasat de fumat brusc, constiincios, sigur, dupa ce fumase vreo 4-5 ani de zile in mod constant.
Oare e mai greu sa spui „nu” decat sa te lasi de fumat? Oare nu-ti esti indeajuns motivatie incat pentru altii sa faci sacrificii si sa lupti iar cand vine vorba de tine sa zici „I can live with it!”???
Oare?
Oare libertatea e doar un concept filosofic? Oare liberul arbitru e o chestie pe care o citesti prin carti? Oare are vreun sens sa traiesti degeaba? Fara sa fugi dupa nicio idee? Fara sa suferi pentru un scop anume? Fara sa actionezi atunci cand vrei sa speri? Fara sa...? Oare?
Comments
Era un studiu recent care arata ca oamenii care accepta "sistemul" chiar si cand este nedrept au o definitie mult mai lejera a corectitudinii. Unii o au din firea lor, altii si-o modifica pe parcurs pentru a putea accepta lumea asa cum e, nedorind (sau neputand) sa lupte impotriva. Si, vorbind de aia, am o intrebare: E mai usor sa te infrangi pe tine decat sa infrangi lumea? Si, chiar daca e, nu e trist? De ce se resemneaza atat de multi doar pentru ca "asa trebuie"? Daca n-ar fi fost mereu oameni care sa creada in imposibil si sa lupte pentru el, inca am trai in pesteri si ne-am face unelte de piatra (desi poate si alea au parut imposibile inainte sa fie create).
Mie mi-ar fi mai greu sa nu fiu fidel unor idei (si... nu numai idei). Nu stiu altii cum sunt, dar mie cel mai rau mi se pare sa ma tradez pe mine... Si ce sentimente poate sa-ti nasca asta? Ce sentimente iti naste dragostea neconditionata pt. o persoana? (Desi eu rezerv cuvantul "dragoste" pt. persoane. Un lucru iti place, un ideal te pasioneaza...) De ce ar trebui cel mai puternic sentiment sa-ti nasca altele? Nu e el in sine de ajuns?
Si ce spui despre prietena aia a ta doar intareste ce-am spus mai devreme. E mai usor sa lupti impotriva ta decat impotriva lumii? (Desi am impresia ca as "marai" daca as sti despre ce e vorba in cazul de fata...)
Libertatea ta de a-ti misca pumnul se opreste la nasul celuilalt. Asa ca in primul rand trebuie sa te gandesti daca nu cumva exercitarea liberului tau arbitru ar face rau altcuiva care nu merita asta (sustin razbunarea, si nu doar directa, poti razbuna si raul facut de persoana respectiva altuia, nu doar tie).
Mai intrebam pe cineva acum cateva zile asta... Ce sens are sa supravietuiesti fara sa traiesti? Dar ce sens are sa traiesti fara sa intrebi de ce? Dar ce sens are sa intrebi de ce fara sa formulezi singur un raspuns la intrebare? Dar ce sens are sa formulezi acel raspuns fara sa lupti pt. el? Dar ce sens are sa lupti pt. el daca n-ai de ce sa traiesti?
Wow, lung, but you hit a nerve...
Ipoteza:
toata lumea se lupta pentru a avea de toate si sa nu mai fie nevoie sa se lupte pentru nimic. = ADEVARAT
(toate = lucruri materiale si spirituale; {sentiment} inclus in lucruri sprituale)
Valoare de adevar:
1.daca toata lumea se opreste din lupta are de toate si ii fericita = FALS
(pentru ca daca nu ai luptat pentru nimic si se opreste lupta nu ai nimic -> nu ai de toate -> eshti nefericit)
2.daca te lupti toata viata insemna ca inca nu ai tot ce iti trebuie deci nu poti fi fericit = ADEVARAT
3.daca toata lumea are de toate ii fericita si nimeni nu se lupta = FALS
(paradoxal da ii fals pentru ca daca nimeni nu se lupta nu mai exista lupta -> nu mai exista de toate -> nu avem de toate -> nu suntem fericiti)
in concluzie desi pare simplu la inceput si iti vine sa crezi ca in viata trebuie sa si lupti un pic si sa si shtii sa te opreshti si sa te bucuri, practic paradoxul de la sfarsit ne arata ca poate pentur unii lupta ii fericirea si ca totul se rezuma la o chestie de preferinte.
dupa cum vedeti nu am impartit in subdomenii de genul "sistem" "eroi" "invinsi" pentru ca nu ii relevant. fiecare entitate din perspectiva ei lupta pentru o cauza justa si anume cea proprie -> se incadreaza in ipoteza.
(acesta este un exercitiu literar fara valoare matematica)
Si corect pe ici pe colo... asa, inginereste vorbind