Rece caldura... sau cum e sa te simti bine fara sa simti nimic
Uneori ma sperie orgoliul si vointa de care am dat dovada. Usa pe care am inchis-o, fara sa las nici macar o raza de lumina sa treaca si sa ma cheme inapoi. Poate mi-ar fi placut sa le imbin... usa si orgoliul, si vointa si dorintele si sentimentele... si raceala. Dar as fi fost intr-un dute-vino continuu. Uneori stau si incerc sa caut o urma de gust amar si nu gasesc nimic. Si cateodata, cand e mult prea noapte si liniste afara iar in jurul meu mult prea pustiu, ma intreb daca nu cumva, prin inchiderea usii (sau, in timp, a mai multor usi) nu am reusit cumva sa-mi smulg orice urma de sentiment. Dar prefer sa nu ma mai intreb, pentru ca uneori e asa de bine incat mi se pare ca nu-s eu cand, privind inapoi nu gasesc decat o mare linistita... Uimitor de linistita si de calma si-atunci astept ceva. Astept sa ma loveasca valurile, sa ma doara o scoica colturoasa uitata pe undeva, prin amintiri. Si nu e nimic. Decat calm si soare si miros de mare... Parca traiesc intr-o poveste pe care nu mi-a spus-o nimeni inca si din cauza asta nu-mi e nimic cunoscut: personaje, intamplari, senzatii...
Cateodata ma simt ca un fel de locuinta lacustra, asa ca in poeziile lui Bacovia. Si cel mai des imi place sa privesc, de la geam uitand sa las podul pe mal. De fapt, nu uit. Pur si simplu nu ii gasesc rostul, locul...
Si nu-mi dau seama daca e bine sau prea trist. Daca prin faptul ca am castigat nu am pierdut de fapt... daca am ales un viraj prea brusc si o data cu gandurile care ma dureau si ma urmareau necontenit nu am lasat in urma si o parte din mine. O parte care ma facea om. Sau, poate, de la virajul brusc s-a ascuns undeva si asteapta.
Si, totusi in toata seninatatea si calmul care ma inconjoara uneori, parca as vrea sa vina cineva care sa ia un pumn de nisip si sa mi-l arunce in ochi. Prea m-am invatat sa privesc numai cu ochii si e pacat. Cred... Nici nu mai stiu. Lumea in care am pasit de vreo cateva luni e ca un fundal sonor... ca o apa. Curge, curge, curge... te hipnotizeaza dar, parca, desi s-ar strica armonia pe care o percepi uneori e nevoie si de un sunet care sa sparga tacerea (linistea, apa... tot).
Si mi-e bine, mi-e uimitor de bine si ma mira si mi-e ciuda ca nu imi dau seama. Cum sa-mi fie bine cand, fara sa-mi refuz nimic, nu vreau nimic? Cum sa fii atat de rece, indiferent, calm, spectator? Mai demult imi placea teatrul, imi placea sa simt si chiar sa ma doara (risc de care nu ai cum sa scapi). Acum mi-e totuna... Si, cu toate astea... mi-e asa de bine.
Nu imi dau seama cine, ce si unde se contrazice... Poate inchizand usa in urma mea, m-am inchis eu undeva, fara sa realizez. Si-i cald si bine si e incredibil de ciudat sa nu simti nevoia nimanui... decat, poate rar, cand inchid ochii si pentru cateva clipe imi dau seama ca sunt singura. Dar trec asa de repede incat realizez ce s-a intamplat dupa ce au trecut. Si, apoi, continuu sa ma simt asa... bine. Si nu ma refer la un lucru anume... Vorbesc asa, in general. Totul e clar si poate fi luat obiectiv si rece: oameni, carti, muzica...
Poate de abia acum inteleg lucrurile asa cum trebuie intelese, le percep asa... ciudat. Si, cel mai absurd e faptul ca intotdeauna conceptia asta "la rece" mi s-a parut mult prea insensibila si reala pentru a avea vreo valoare...
Cateodata ma simt ca un fel de locuinta lacustra, asa ca in poeziile lui Bacovia. Si cel mai des imi place sa privesc, de la geam uitand sa las podul pe mal. De fapt, nu uit. Pur si simplu nu ii gasesc rostul, locul...
Si nu-mi dau seama daca e bine sau prea trist. Daca prin faptul ca am castigat nu am pierdut de fapt... daca am ales un viraj prea brusc si o data cu gandurile care ma dureau si ma urmareau necontenit nu am lasat in urma si o parte din mine. O parte care ma facea om. Sau, poate, de la virajul brusc s-a ascuns undeva si asteapta.
Si, totusi in toata seninatatea si calmul care ma inconjoara uneori, parca as vrea sa vina cineva care sa ia un pumn de nisip si sa mi-l arunce in ochi. Prea m-am invatat sa privesc numai cu ochii si e pacat. Cred... Nici nu mai stiu. Lumea in care am pasit de vreo cateva luni e ca un fundal sonor... ca o apa. Curge, curge, curge... te hipnotizeaza dar, parca, desi s-ar strica armonia pe care o percepi uneori e nevoie si de un sunet care sa sparga tacerea (linistea, apa... tot).
Si mi-e bine, mi-e uimitor de bine si ma mira si mi-e ciuda ca nu imi dau seama. Cum sa-mi fie bine cand, fara sa-mi refuz nimic, nu vreau nimic? Cum sa fii atat de rece, indiferent, calm, spectator? Mai demult imi placea teatrul, imi placea sa simt si chiar sa ma doara (risc de care nu ai cum sa scapi). Acum mi-e totuna... Si, cu toate astea... mi-e asa de bine.
Nu imi dau seama cine, ce si unde se contrazice... Poate inchizand usa in urma mea, m-am inchis eu undeva, fara sa realizez. Si-i cald si bine si e incredibil de ciudat sa nu simti nevoia nimanui... decat, poate rar, cand inchid ochii si pentru cateva clipe imi dau seama ca sunt singura. Dar trec asa de repede incat realizez ce s-a intamplat dupa ce au trecut. Si, apoi, continuu sa ma simt asa... bine. Si nu ma refer la un lucru anume... Vorbesc asa, in general. Totul e clar si poate fi luat obiectiv si rece: oameni, carti, muzica...
Poate de abia acum inteleg lucrurile asa cum trebuie intelese, le percep asa... ciudat. Si, cel mai absurd e faptul ca intotdeauna conceptia asta "la rece" mi s-a parut mult prea insensibila si reala pentru a avea vreo valoare...
Comments
cu mici diferente pe care as vrea sa le scot in evidenta poate ca arunca ceva sageti de lumina, aleatoare, dar cu nimic mai putin stralucitoare pentru tintele care se nimeresc in calea lor.
in primul rand senzatia aia de lipsa totala de sentiment si de imposibilitate de a gasi ceva dureros sau macar zguduitor si revoltator a fost, in experienta mea subiectiva un mic si prim pas si trebuie sa recunosc crucial. ii ca si anestezicul pe care il primeshti la dentist (desi eu la dentist nu folosesc anestezic) care omoara durerea dintelui si amorteste local unul din simturi. Parca la fel iti este scos din uz, din paleta intreaga de sentimente, acel sentiment care toata lumea, inclusiv a ta pana acuma, il folosea ca si motor principal. si ii ciudat ca toata concetrarea ta pana atunci era asupra acelui nerv, acea singura durere si nici nu mai realizai ca ai alte 5 6 7 simturi care au si ele rolul lor si partea lor de concurs la buna functionare a intregului.
disparitia durerii te lasa un pic derutat o secunda doua trei pana incepi sa fi absorbit de munca dentistului, incepi sa realizezi ca exista si alte senzatii care erau estompate de acea unica si puternica traire.
la fel si cu viata, dupa scurta anestezie incepe sa fie privita cu alti ochi. si ce ii ciudat ii ca parca sentimentul acela dispare de tot. parca nu mai eshti capabil sa il foloseshti. nu mai shtii sau nu mai ii compatibil cu alte tinte dupa ce o fost atata vreme concentrat asupra unui singure tinte .. asa ca te decizi sa il ignori o vreme.
in momentul ala am fost invadat de o multitudine de trairi care se dovedeau nejustificat de usor de trait si pline de satisfactii. o culoare, un raset de copil, un vers de la un cantec demult uitat, o adiere de vant ... toate parca aveau alt gust. dintr-odata filmele, cartile stirile si multe altele parca erau privite de afara.
ce ii ciudat in experienta mea ii ca o disparut total acel omniprezent filtru pasionalo-sexual care modifica in ziua de azi toate trairile, motivatiile si chiar scarile de valori ale oamenilor. totul trece prin organe genitale in ziua de azi. ori parca si acel nerv ii anesteziat o vreme si ii ciudat la cate lucruri face loc.
nu shtiu daca la toti inchizatorii de usi ii la fel, dar perioada aia de descoperire a unor noi perspective care nu mai is polarizate de cei doi nervi anesteziati (sau dupa caz a altor astfel de nervi predominanti, nu neaparat ai mei) ii fericita pur si simplu. fara nici o dovada clara de fericire. fara nici un vinovat care sa poata fi aratat cu degetul si inchis pentru crima de a aduce neasteptat bucurie, iar si mai ciudat ii ca exista o lipsa totala a suparari si nervilor si durerii. nimic nu mai reuseste sa te scoata din sarite, sa te intristeze sau sa te doara.
traieshti intr-o lume a bucuriilor mici si a durerilor absente. foarte diferita de fericirea pasionala.
cred ca aceasta noua lume are un plus de valoare pentru ca ii ca si lumea bilutzei dintr-un post anterior, ii o lume in care te rostogoleshti singur. iti iei singur placerile tale si nu te dor durerile altor oameni. cel mai important ii ca nici visele altor oameni nu iti dicteaza fericirea ta. daca tot mapamondul foloseste in continuare ochelarii calibrati pe cei doi nervi tu nu mai eshti obligat. cred ca de aici vine linishtea si senzatia de bine.
ori vestea buna ii ca obervi si alte bile de astea complete aflate in miscare si iti dai seama ca is o companie mult mai placuta decat cei in cautare de bucati lipsa.
pacat ca exista oricand pericolul sa te ciobeshti si in timp sa incepi sa porti alte perechi de ochelari si daca nu lupti sa iesi din cercurile astea concentrice la un moment dat tot o sa ramai orbit si plafonat si nu o sa mai spargi sfere dupa sfere in liniste.
nu cred ca ii o conceptie "la rece" si lipsita de valoare ci cred ca ii incalzita de multe si noi surse de caldura care is pe atat de importante de descoperit pentru buna functionare a intregului pe cat is de valoroase. cred ca asta inseamna sa cresti. sa gaseshti toate sursele de caldura, sa iti multumeshti toate simturile si sa construieshti nu doar in jurul unui singur rubin, ci adaugand toata gama de pietre pretioase care o sa faca urmatorul rubin sa straluceasca mult mai frumos si sa il apreciezi la noi si nebanuite valori.
Deci, cand iti faci si tu blog??? Ca tot ameninti... si atat
mai se bat pentru aceasta reactie inca cateva persoane, dar din pacate de la sine nu o avut loc decat in momentele de mare "suferinta" de care nu cred ca mai is capabil (pentru ca m-am maturizat nu pentru ca is insensibil :) ) trebuie sa fi copil sa suferi in scris din dragoste.
si la mine sincer sa fiu exprimarea in scris (asa de unu singur si nu provocata de un dialog) alta decat una primitiv pictografica la cursurile plictisitoare din facultate a venit din suferinta si doar cand nu o mai incaput in mine.
a fost o descoperire majora pentru un om care a refuzat de cand se shtie sa planga (de incapabil nu de incapatanat) si a contribuit semnificativ la inchiderea de usi. randuri scrise nu ca sa le vada cineva cum is astea, ci ca sa le uit eu.
ori asta incerc sa iti explic eu tie ca eu scriu reactiv si interactiv. nu imi place sa scriu eternitatii sau mai rau eterului.
scriu mii de linii intr-o fereastra de mess, intr-un debate aprins pe newsletterul academiei transilvane (nu te speria ii doar titulatura unui grup de visatori colegi de liceu) sau sa nu mai aducem vorba de viul meu grai, dar nu imi scriu mie nimic.
si ce ii si mai ciudat ii ca doar mai nou, dupa ce am inchis unele usi ma gasesc preocupat destul de alte subiecte, printre care politica, cariera sau doar asa filozofice cat sa ma apuc sa scriu si in aceste dialoguri.
si nu nu is un sensibilos in sensul de suferind romantic. nu am fost si nu voi fi niciodata. decat poate cat sa depasesc un baros sau un bolovan.
in schimb is sensibil la unele subiecte care ma provoaca la dialoguri care nu se limiteaza la palete tehnice de inginer si care abordeaza tot felul de subiecte mai metempsihotice si transcendentalo filozofice. iar in aceste discutii nu is deloc un suferind si nu vad rostul durerii in dezvoltarea discursului meu.
cel mai departe pot sa merg cu afirmatia ca frustrari si nu suferinte ma provoaca mai nou, dar si alea le refulez si depasesc usor.
nu! ..eu is provocat doar de o pornire innascuta si vorace de a ma gasi vorbind. nu suferinta ci vitalitatea si fericirea ma face sa vorbesc si sa nu ma shtiu opri.
Mama ce dor mi s-a facut de-un cer cu mii de stele si discutii filosofico-inutilo-ironice cu tine...