Melancolizare cu marar...

M-am melancolizat....:D Da, da, stiu ca nu exista cuvantul. Exista in schimb starea. Imi vine sa ma iau si sa merg, asa... aiurea. Fara scop, fara sens, fara tinta. Sa simt asa, asfaltul aproape, sub talpi cum se formeaza din intuneric. Si sa fie o sumedenie de stele amagitoare, care poate nici macar nu mai exista decat pentru limitarea noastra.
De la ce mi se trage melancolizarea asta? De la marar. Na ca parca am stricat tot farmecul, dar pe bune ca mi se trage de la marar. Verdeatza aia mica, subtzire si... verde poarta in ea atatea idei si amintiri si imagini si lucruri si oameni care-au fost si care nu mai sunt. De-as putea sa dau timpul inapoi, stiu unde as merge... Din pacate, insa, nu mai pot merge acolo decat inchizand ochii si mestecand marar.
Nu-i asa ca unele lucruri de-a dreptul sublime suna asa... fleoshc?! "mestecand marar"... Stiu eu ce spun. Si nu doar eu.
Vreau ceva... multe stele cazatoare...si placinta cu muuult marar. Si, uneori, din cand in cand, ma mai vreau pe mine...
Nu-i trist si patetic. Melancolizarea asta poate fi uneori o stare incredibil de faina. :)