Omul. O ingramadire de semne de punctuatie

In cautarea intelegerii propriei naturi, diversi filosofi si nu numai au venit cu tot felul de definitii.

• Aristotel spunea ca "omul este un animal social", la care Delacroix a adaugat ca "omul este un animal social care isi detesta semenii".
• Pentru Platon, omul era "o trestie ganditoare".
• Pindar considera omul "visul unei umbre".
• Apoi a venit Protagoras care spunea ca "omul este masura tuturor lucrurilor".
• Cel mai mult, insa, imi place cum a spus Nietzsche "Omul este o sarma intinsa intre animal si Supraom, o coarda peste un abis".

De ce ma gandeam la chestiile astea? De ce mi se falfaie prin minte intrebarea ce e omul? Nu stiu, poate pentru ca si eu sunt om si pentru ca in ultimul timp am cunoscut un peisaj asa de colorat de oameni si caractere incat incep sa ma intreb daca exista vreo definite intr-atat de universala incat sa ne poata cuprinde pe toti. Animal social da, e. Insa ma intreb exact cum. La ce se refera socializarea asta, mai ales pentru ca observ din ce in ce mai multe persoane care sufera de singuratate, in mijlocul unei multimi, prinsi in fuga asta cotidiana. Sau poate, tocmai pentru ca isi detesta semenii s-o intampla asta? Ca este masura tutror lucrurilor, da, pentru ca omul e veriga superioara a unui lant trofic, toate trec prin el si el le denumeste si clasifica pe toate. Pentru ca omul e o fiinta rationala. Asa, ca o trestie ganditoare...
Nu am probleme existentiale mai mari decat ale altora si nu incerc sa imi caut drumul si sa ma deslusesc. Am scopuri vechi de cand ma stiu si nu mi-am schimbat ideile si pasiunile. Au ramas aceleasi si in luni, ani sau zeci de ani in anumite cazuri, o sa le ating, or I'll die trying :).
Si zicea cineva ca sunt inconstanta. Si am zis ca sunt constanta in inconstanta mea. Pentru ca imi permit uneori, asa ca marea, sa fac valuri la suprafata, cu lucrurile marunte, doar viata-i, pana la urma, o joaca. In adancuri, fiecare lucru isi are locul lui, bine stabilit.