Cand cuvintele sunt goale...
Indiferent unde sunt, cum sunt, cine sunt, cine si ce se intampla in jurul lor, oamenii au momente in care, daca stau sa analizeze una-alta isi dau seama ca nu exista echilibru perfect. Ca vaporul existentei lor se clatina sau ca merge permanent inclinat. Uneori, insa, se inclina asa de mult incar parca ai prefera ca mai bine sa se darame odata decat sa mearga asa.
Imi spunea un amic zilele trecute despre faptul ca viata noastra, pentru a fi sa zicem, echilibrata, ar trebui sa avem mai multi stalpi de sustinere, pentru ca atunci cand un stalp se darama sa ramana ceilalti si sa nu te prabusesti. Si cum fiecare stalp trebuie sa aiba timpul lui si ordinea lui astfel incat intr-o zi, sau sa spunem perioada definita de timp, sa existe loc pentru fiecare stalp. Sa zicem ca unul dintre ei e familia, celalat serviciul, celalalt prietenii, celelalt hobby-urile, celalalt emisiunea preferata samd. Cand il pierzi pe unul raman ceilalti in picioare.
Si totusi, nimic nu e risk free si e posibil ca intr-o zi sa-ti pierzi toti stalpii. Si-atunci ce? Asta as fi vrut sa aflu eu de la cursul care te invatat despre "stalpii existentei". Asta voiam sa aflu pentru ca azi sa-i fi putut spune unui alt amic ceva care sa-l scoata din starea pe care o are. Ceva care sa-l salveze. Orice. Si nu i-am putut spune decat chestii obisnuite, cuvinte care, zicea el, l-au facut sa se simta putin mai bine dar pe moment. Si dupa acel scurt moment, dupa ce discutia noastra s-a terminat brusc cu un "pa", atunci ce?
Probabil ca atunci cand ti-s daramati toti stalpii incerci sa construiesti altii. Si daca nu-ti iese? Daca nu stii de unde sa incepi? Daca nu mai ai curajul si forta sa incepi? Daca...? Nu stiu. Azi chiar voiam sa am un raspuns. Un raspuns bun la toate... un raspuns care sa salveze. Si nu l-am avut si nu-l am. Si asa frica mi-e uneori ca-i prea tarziu... Si azi a fost. De fapt, nu a mai fost nimic. Fusese deja prea tarziu, putin mai demult, cand nu aveam, cum nici acum nu am, un raspuns...
Imi spunea un amic zilele trecute despre faptul ca viata noastra, pentru a fi sa zicem, echilibrata, ar trebui sa avem mai multi stalpi de sustinere, pentru ca atunci cand un stalp se darama sa ramana ceilalti si sa nu te prabusesti. Si cum fiecare stalp trebuie sa aiba timpul lui si ordinea lui astfel incat intr-o zi, sau sa spunem perioada definita de timp, sa existe loc pentru fiecare stalp. Sa zicem ca unul dintre ei e familia, celalat serviciul, celalalt prietenii, celelalt hobby-urile, celalalt emisiunea preferata samd. Cand il pierzi pe unul raman ceilalti in picioare.
Si totusi, nimic nu e risk free si e posibil ca intr-o zi sa-ti pierzi toti stalpii. Si-atunci ce? Asta as fi vrut sa aflu eu de la cursul care te invatat despre "stalpii existentei". Asta voiam sa aflu pentru ca azi sa-i fi putut spune unui alt amic ceva care sa-l scoata din starea pe care o are. Ceva care sa-l salveze. Orice. Si nu i-am putut spune decat chestii obisnuite, cuvinte care, zicea el, l-au facut sa se simta putin mai bine dar pe moment. Si dupa acel scurt moment, dupa ce discutia noastra s-a terminat brusc cu un "pa", atunci ce?
Probabil ca atunci cand ti-s daramati toti stalpii incerci sa construiesti altii. Si daca nu-ti iese? Daca nu stii de unde sa incepi? Daca nu mai ai curajul si forta sa incepi? Daca...? Nu stiu. Azi chiar voiam sa am un raspuns. Un raspuns bun la toate... un raspuns care sa salveze. Si nu l-am avut si nu-l am. Si asa frica mi-e uneori ca-i prea tarziu... Si azi a fost. De fapt, nu a mai fost nimic. Fusese deja prea tarziu, putin mai demult, cand nu aveam, cum nici acum nu am, un raspuns...
Comments
un pom vara are sute de mii de frunze care toate sug energie solara si o pompeaza in pom si il fac sa creasca mai mare si sa fremete de viata si sa fie bogat si ospitalier si sa invite in el gaze, pasari si alte vietati, si mai important sa rodeasca si sa faca fructe care sa hraneasca pe altii si sa ii poarte semintele ca semn al prosperitatii si al perpetuarii. Practic totul ii lumina si viitor.
Apoi vine anotimpul tau preferat si pomul incepe sa isi piarda din frunze, la inceput una doua apoi tot mai multe. Si desi plin de culori si capabil sa incante in continuare trecatorii el de fapt isi pierde rand pe rand cate o sursa de energie si pentru el rosul aprins ii doar sangele care ii se scurge din el si il lasa fara viata. Pana ce cade si ultima frunza, ultima sursa de energie, de viata.. si pomul ramane singur si gol si nimeni nu il mai poate ajuta cu nimic.
Si se asterne iarna, intunericul si zapada si ramane doar un schelet negru, gol si singur.. parasit de viata si vietatile din vara.
si nu ai ce ii face pomului pentru ca asa ii viata, din exterior oricat ai vrea sa il ajuti nu poti, desi poate iti vine sa il scoti din pamantul lui sa il plantezi la ecuador sa poata fi verde tot anul, degeaba ca aici ii viata lui, asta ii soarta lui si la ecuador doar s-ar usca si ar muri de tot.
si totusi pomul nu ii mort, nu ii sfarsitul lumii si odata cu primavara apar raze de lumina care pornesc in el schimbari si pun in miscare celule si fac sa creasca o presiune interioara care izbucneste in muguri si apoi in frunze de un verde crud si flori si parfum si culori care toate anunta pe cei din jur ca exista din nou viata si is bineveniti sa se apropie si sa petreaca iara impreuna.
cam atat am de spus, ii doar un ciclu care ii da voie pomului sa se adapteze schimbarilor din viata lui si sa isi innoiasca frunzele si prietenii si cel mai important sa faca poame noi sa nu ramana legat de aceleasi frunze vechi si sa se multumeasca cu o singura rodire. fara moartea si singuratatea si intunericul repetat nu exista nici rodirea perpetua.
si ca sa pun lucrurile in perspectiva vreau sa spun ca de multe ori oamenii care se intristeaza la vederea unui pom gol uita ca de fapt viata ii mult mai puternica decat o amarata de hibernare de iarna si ca si daca ar veni cineva si ar taia pomul, acesta cazut la pamant tot ar gasi o cale de a da un vlastar doua si a reveni la viata si a se intinde in sus spre lumina si spre energie si viata.
nu is pe deplin multumit de calitatea literara si mai ales de folosirea cuvantului "rodire" :)) si altele, se vede ca nu am exercitiu, dar ideea de baza ii ca nu ii nici de datoria noastra sa ajutam pomul sa revina la viata si nici nu ii bine sa cautam raspunsuri la lucruri pe care timpul le ajuta sa vina de unde trebuie, si anume dinauntru...