Cuvinte insirate

Hai ca jucam un teatru absurd in care fiecare dintre noi sa incerce sa-si joace propriul eu. Ca pe o masca din spatele multelor masti pe care ni le potrivim fortat pe chipuri. Hai sa ne inchipuim ca putem sa aratam ca noi, sa ne comportam ca noi, sa zambim ca noi, sa privim insultele in ochi pana se rusineaza si isi pleaca privirea tocmai pentru ca nu au forta daca nu le alimentam noi. Ca intr-un teatru fara sens, sa ne rostim cuvintele inainte de a le gandi de o mie de ori, sa ne urmam impulsurile fara a ne gandi daca in conformitate cu regulamentul celorlalte teatre e bine sau nu. Sa ne aruncam in trairi de clipe. Sa ne doara atunci cand simtim ca ne doare si sa ne fie bine atunci cand simtim ca e bine. Sa dam nastere unui haos interior si-apoi sa il exteriorizam. Nu. Nu caut revolutii. Caut oamenii vii, palpabili, reali, care nu uita sa puna punctul pe toate i-urile atunci cand considera ca au nevoie de cuvinte cu i, carora nu le e teama sa puna punct atunci cand vor sa termine o propozitie si care inchid in liniste cartea cand nu mai vor sa citeasca, sau pur si simplu cand nuvela se termina. Oamenii care sunt in stare sa bata primul cui in ideea ca vor sa construiasca ceva, orice. Un leagan, un raft, sau pentru ca pur si simplu vor sa vada un cui in perete. Oameni care nu trag de timp, care nu asteapta, care nu au rabdare si totusi pandesc intotdeauna momentul potrivit. Pentru ei.
Caut oameni care sa fie fascinanti si care sa ma fascineze, care sa fie tristi si care sa ma intristeze, care sa rada si sa ma faca sa schitez un zambet, care sa mearga cu pofta pe strada si sa-mi faca chef de plimbari, care sa joace rolul pe care-l simt fara sa improvizeze, ci pentru ca asa construiesc ei scenariul, nu doar il urmeaza.
Nu stiu, poate ca am luat o gura de aer si m-am inviorat si nu mai vreau in jurul meu chestii ieftine si jucate prost.
Poate ca ma simt prea bine incat sa mai intorc privirea spre lucruri prea fade sau din contra, prea incarcate.
In fine, randurile de sus pot sa aiba ecou in mintea fiecaruia altfel. Nu ziceam ca incerc sa fiu explicita. Si, pana la urma, ideea nu e sa copiem, nici macar sa incercam sa dam intelesuri subiective subiectivitatii altora. Ideea e sa ne exprimam asa cum credem de cuviinta. Ideea e sa fim liberi asa cum credem noi ca inseamna libertatea. Ideea e ca nu prea exista nicio idee concreta. Si v-am pierdut in alambicari si fraze incurcate si fara sens sau cu prea multe sensuri.
Pana la urma, singurele idei aproape general valabile sunt ca e noiembrie si ca e miercuri.