Lacrimae Rerum

(Pentru ca nu mai am rabdare pana maine) Acum vreo 8 ani, când mă îndrăgostisem de'a dreptul de Nichita, într'o zi de 13 decembrie - ziua în care, în 1983, Nichita murea la spital "din cauze naturale" ordonate de băieţii cu ochi albaştri celei ce i'a fost soţie -Dora, care a trecut în prezent de la poezie la sculptură (cunoscătorii ştiu la ce mă refer, cei interesaţi pot să întrebe) -, am scris nişte cuvinte. Am ales câteva fragmente pe care le pun aici, pentru că, în ciuda faptului că timpul trece şi iubirile toate mor, unele rămân în sufletul tău pentru totdeauna.

"Nu se poate să vezi zâne dacă nu eşti zănatec"

Într'un apus întors pe dos ca o mănuşă cu degete de cer, a născut o stea un Ou din cuvânt, scris de mâna stângă a Domnului şi plâns cu aripi de vers de către îngerii necuvintelor. "Înlăuntrul meu, coajă de var de ou/stăteam pe întuneric/până cineva a spart coaja aceea". Un ochi ce plânge şi altul ce râde au început să clipească vers. Se născuse sub privirea substanţei eului meu uimit Nichita Stănescu. Şi atunci îngerul şi'a aplecat urechea nefiinţei sale asupra lui şi i'a zis "Eu aş fi vrut să fac din tine om, iar nu înger. De ce mă dezamăgeşti?".
În faţa acestui miracol, sufletul meu căuta silabe şi căuta să'şi depăşească sfera pentru a'l putea atinge pe cel care singur s'a declarat "nici fiu al Domnului şi nici al Omului". Toate astea sunt amintiri păstrate la mine'n istorie şi'n trecut, de pe vremea când nu eram decât o idee ce'l deranja uneori pe creatorul hemografiei, a scrierii cu tine însuţi, cu el însuşi, Nichita. "Hemografia încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată: starea fericirii, adică. E o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii, vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. E abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora".
Cu un râs-plâns pe chipul său de arhitect al cuvântului ascuns sub mască de om declara convins: "Desigur sunt un om rău/iubesc prea mult făpturile/prea mult fiinţele". Dar şi făpturile îl îndrăgeau. Sufletul meu încă liber îl îndrăgise şi dorea să devină cuvânt. Nu fiinţă-cuvânt, ci "cuvânt, fiinţă vie care e produsul cel mai sublim al omului", cum îmi şoptise într'o zi la radio în timp ce eram ascunsă într'un microfon. Plutind alături de el am aflat un secret dezvăluit unui prieten "Eu l'am furat pe Eminescu", zice Nichita. "Cum să'l furi pe Eminescu?" "Eminescu a stat luni întregi şi nu a publicat Luceafărul din cauza unui cuvânt. Când l'a găsit a apărut şi versul trecut prin atâtea variante - O prea-frumoasă fată - Eu, dragul meu, am furat de la Eminescu superlativul absolut."
M'am întristat atunci, şi nu am mai vrut să îl văd pe poet. Dacă aş fi fost om i'aş fi arătat dispreţul meu prin cuvinte. Dar când încercam să cobor pe pământ agăţându'mă de ramurile copacului Gică, ce stătea neclintit şi plin de interes la geamul lui Nichita, am mai auzit nişte cuvinte-suflet. "Poezia foloseşte cuvinte doar din disperare... Poezia e ca o lacrimă ce plânge cu ochi". Să înţeleg, deci, că el nu putea să copieze sau să fie copiat în poezie, ci doar în scrierea în ordine a cuvintelor. Poezia e doar ceea ce simţi şi mulgi pe o foaie, pentru că "nimeni nu poate scrie numai pentru el", adică nimeni nu poate simţi numai pentru el.
Au trecut ani în care cugetului sensibil al poetului i se făcea din ce în ce mai mult "somn de frumuseţe" şi "moarte de sublim", devenind puţin câte puţin înger ciudat cu lacrimi de zâmbete şi râs de dureri, cu aripi de dragoste şi cu dragoste de aripi. Încet, încet, s'a distins de neant, pentru că numai cu poezie, mi'a spus el într'o dimineaţă de mai, nu mai eşti una cu neantul. Limba română a trăit prin el şi el a trăit prin limba română afirmând "Copii ai poeziei, cu limba pe limbă călcând, reînviaţi".
Şi Nichita, cu gânduri încâlcite pe fusul timpului - "nume ritual dat distanţelor" - s'a hotărât într'o zi de iarnă să devină veşnic, să demonstreze că lui, cifra 13 îi poartă noroc. S'a lăsat transformat în înger-cuvânt. "Schimbă'te în cuvânt ca să nu te roadă viermii".
S'a tot comentat în jurul faptului că poetul a murit nespovedit. Mulţi au zis şi că nu era nevoie. Oare de ce spovadă mai avea nevoie cel care ni s'a spovedit nouă prin fiecare vers?
Nimic nu a fost întâmplător în teorema vieţii lui. Pe 31 martie s'a născut. Pe 13 decembrie a murit. Aşa cum 13 e inversul lui 13, la fel şi moartea e inversul naşterii. Pe de altă parte, primăvara, natura devine materie. Iarna, materia devine suflet.
Aflând vestea tristă, sufletul meu a plâns cu lacrimi de fulgi ce s'au depus pe buzele poetului care a rostit ultima dată un adevăr "Respir, doctore... Respir...".
Auzeam vocea caldă a lui Nichita ce spunea cândva "Aş minţi să spun că regret ceva, dar iarăşi aş minţi să spun că nu regret nimic".
Uneori, parcă prinse într'un joc haotic, moleculele aerului recită versuri. Câteodată, se aude şi ecoul lui Nichita "Neîntrebat,/de'odată m'am născut./Neîntrebat,/de'odată voi muri./Eu sunt/Ce ţin minte despre mine/că sunt".
(Belgradul de piatră)

*Pentru mai multe informatii bio si bibliografice, vezi aici.

Comments

Popular posts from this blog

Scufita Rosie - varianta pentru adulti, versiunea lui Rares

Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

(lat) Gravida ( plural - gravidas/gravidae) - boala care le transformă pe femei în graviduțe