Behind the wall

Imi place cum se joaca umbrele si luminile la mine in camera, imi place ca-i cald si-mi mai place ca nu imi simt prezenta. Parca m-as fi lasat singura, eu pe mine, si nu-mi mai creez nici o senzatie sau gand aiurea. Ma contopesc cu lucrurile care ma inconjoara si pe care le ating. Descopar un univers tacut, in care atomii se zbat frenetic fara zgomot. Ca intr-un fel de ceremonie bizara. Si timpul a stat. Pe firele lui lungi se joaca priviri adanci, rasete zgomotoase, atingeri moi, irizari de caldura si stropi de uimire. Imi incalcesc degetele printre el, il inod, ii dau drumul, scoate sunete ca o harfa intr-o mare de intuneric, fara ziduri, fara ecou si oarecum perpetuu.

Aici stau eu si-n umbrele care se creioneaza vag si fugitiv pe pereti tot ce-am strans in bucata de suflet ce mi-a fost data ratie pe lumea asta, tot ce mi se prelinge prin vene. I-aglomerat universul meu cu oameni buni, cu oameni docili, cu oameni oropsiti de viata si timp, cu oameni care sufera si plang, cu oameni care ranesc, cu oameni care pleaca si cu oameni care trebuie sa ajunga candva intr-un orizont spiralat. Cu oameni-eu si eu-oameni, intr-o continuua devenire, ca o fantana nesecata... Sau poate ca o fantana din care au mai ramas doar niste stropi pe peretii reci si adanci. Stropi care s-au agatat de piatra si nu vor sa se prelinga, sa se evapore, sa fie contaminati de lumina astfel incat sa reflecte cine stie ce umbre.
Momente atemporale. Realitati naucitoare, care se nasc una din cealalta, se rasfrang, se ridica, se pierd, fug, revin, se inalta, se rostogolesc prin aer, se intind...
Falii abrupe de timp fara cuvinte, fara incadrari si dogme. Picaturi de sublim...