Cand dincolo de cuvinte nu e doar tacere

Oameni la metrou. Pierduti in gandurile lor, ascultand muzica, citind ceva, razand singuri, cercetand picioarele domnisoarei din stanga, batand ritmic si nervos din picior in asteptarea statiei de destinatie. Imi plac metrourile (nu cand sunt aglomerate rau) asa cum imi plac si pietele. Pentru ca-i un mic univers adunat acolo. Lume pestrita. De la domni cu costum si diplomat (care au masina in service vreo doua zile si merg cu metroul sau cumpara grabiti un buchet de flori si ii vezi prin piata), elevi dezorientati si femei de 53 de ani, pozitionate social undeva intr-o clasa de mijloc, caracterizate printr-o telenovela pozitionata si ea intre o ciorba si un dat cu aspiratorul. Imi plac metrourile si pietele pentru ca freamata de viata, pentru ca acolo mereu se intampla ceva, pentru ca e aproape imposibil sa nu-ti atraga atentia nimic. Pentru ca e galagie, pentru ca e plin de culoare, pentru ca te lovesti de oameni si privesti in ochi tot felul de straini, pentru ca iti zambeste cineva din multime, pentru ca oamenii se manifesta cat de cat liber, fiecare in felul lui. Chiar daca pentru cateva momente si-n rest fac pas dupa pas in linie dreapta ca nu cumva sa iasa din vreun cod al bunelor maniere, sa nu ridice cineva vreo spranceana sau sa iste intrebari si curiozitati.
O lume mica intr-o lume mare.
Astazi in metrou a intrat la o statie oarecare un barbat pe la vreo 50 si ceva de ani, cu un fel de trenci cu nasturii inchisi peste burta pe care o afisa intr-atat de evident incat nasturii tineau sa plesneasca. Pantaloni tociti de timp si prea multa purtare, un fular genul comunist. Pierduta cativa oameni mai incolo era si o femeie, tot pe la vreo 50 si ceva de ani, cu o geaca groasa, cu fermoarul deschis, rosie la fatza. Se repede spre un scaun liber. Se aseaza. El se posteaza langa ea, in picioare. Il trage usor de maneca si-i face semn ca mai e un scaun liber, exact in fata ei, pe partea cealalta. Se aseaza si el. Doua statii cat am fost toti trei in metrou, ei pierduti in lumea lor si eu privind furis la aceeasi lume, si-au tot facut semne. Nimic obscen, nimic "limbajul surdo-mutilor", nimic care sa poata fi catalogat aiurea, nimic care sa epateze, sa fie ostentativ. O chestie asa... care parca curgea de la sine, ca o caldura, ca niste itze nevazute pe care le tineau de capete. De un capat el si de celalalt capat ea. Si-atunci cand voiau sa comunice le miscau intr-un anumit fel incat vibratiile care ar fi strabatut pana dincolo sa poarte acel mesaj si numai ala.
Dupa doua statii ea s-a ridicat sa coboare si s-a apropiat de el. El a intins mana si ea l-a atins pe palma, tacuta. A zambit si s-a indreptat spre usa. S-a intors si, ca si cum timpul nu ar fi avut vreo reprezentare in conversatia semnelor dintre ei, si ar fi existat doar in efemeritatea cuvintelor, i-a zis scurt, clar: "Daca termini pana la 3 cu Sandu, vii sa ma iei de la Viorica". Si-a plecat. Buluc de oameni, alte fetze, alte povesti, in mintea mea inca pluteau cele doua statii intre care doi oameni de vreo 50 si ceva de ani, imbracati saracacios, semi-obezi si zambitori s-au desprins de loc si timp si-au fost asa... ei purtand dupa ei lumea lor pe care-o stapaneau asa de bine ca si cum nu s-ar desprinde de ea niciodata. Nici macar atunci cand ea coboara sa mearga la Viorica si el mai merge cateva statii pana la Sandu.
"Atentie, se inchid usile" si, dragii mosului (zice povestitorul rasucindu-si intre degetul mare si aratator mustatile ingalbenite de la tutun si vreme) dupa ce se inchid usile, alte basme isi deschid filele si daca nu esti grabit si ai ceva timp sa-ti impingi ochelarii pe varful nasului, poti sa le strabati cu privirea, rand cu rand, pana cand fie tu, fie ele ajung intr-o statie, trecand asa... din basm in basm, desirand in urma niste itze nevazute de toata lumea. Doar de cei care stiu cum sa le faca sa vibreze.