Ecce Homo

Nu exista happy ending. Sfarsiturile nu pot fi decat tragice, triste sau stupide. In rest sunt chestii oprite brusc intr-un moment al evolutiei lor. Sunt taiate, pentru ca trebuie sa se incadreze intr-un timp, intr-un scenariu, sau poate pentru ca ar ajunge sa plictiseasca daca ar continua.
Pe de alta parte, nu exista nimic fara sfarsit. Nimic uman si palpabil. Insa, datorita happy ending-urilor de genul asta, oamenilor li se contureaza ideea unei fericiri aproape idilice, a unei perfectiuni pe care, in loc sa o atribuie unui anumit moment din viata, o atribuie unei intregi situatii. O extind, o transpun peste un sir de actiuni, ajungand sa aplatizeze, pana la urma, intreaga situatie. Devine, astfel, o chestie liniara si in acelasi timp falsa ajungand sa creeze niste idei total gresite, pe care oamenii le asimileaza si incearca sa le regaseasca in vietile lor. Procedand asa, ajung sa fie dezamagiti, pentru ca vor sa atinga ceva imposibil de atins de fapt. Niste situatii si stari iluzorii. Pentru ca, de fapt, ei intind bucata de happy ending peste toata situatia, neputand apriori sa inteleaga faptul ca acel happy ending e doar un punct, de obicei incipient, al unui intreg sir de evenimente, cu minusuri si plusuri si cu un final in adevaratul sens al lui. Adica tragic, trist. Sau, care, pur si simplu, pune punct.
Oamenii incearca sa inlature din existenta lor tragismul si moartea privita ca final sau o situatie pe care sunt in imposibilitatea de a o rezolva. Pe de alta parte, de multe ori dramatizeaza si, in mod mai mult sau mai putin constient, ajung sa exagereze intr-un registru de sentimente negative si bolnavicioase, o situatie care in esenta nu este asa de negativa pe cat este descrisa sau resimtita. Fie ne victimizam, fie inchidem ochii si refuzam sa acceptam ca ne scaldam in diferite tonuri de gri, din loc in loc punctate cu alb sau negru. Modul in care ne place sa tragem de realitate, ca de o bucata de guma de mestecat, e de-a dreptul fascinant. Mai ales datorita faptului ca, de cele mai multe ori, nici nu suntem constienti de modul in care reactionam si motivele care se afla la baza lui. Atfel, va fi absolut imposibil sa existe coincidente care sa poata fi transpuse una peste cealalta suta la suta, atata timp cat la mijloc sunt implicati oamenii. Si asta pentru ca, asa cum am spus mai sus, ajung sa deformeze orice situatie in functie de propriile lor porniri, trairi, concepte si/sau dorinte. Coincidentele perfecte nu pot sa existe decat in natura, probabil. Sau intr-un spatiu vid, pornind de la ideea ca intr-un spatiu vid s-ar putea derula situatii.
Pe de alta parte, pornind de la ideea conform careia coincidentele se manifesta, ele nu pot fi totusi demonstrate, pentru ca sunt in mod individual si subiectiv interpretate in moduri diferite de diferiti indivizi.
Pana la urma, totul este un haos mai mult sau mai putin controlat, fiindu-ne practic imposibil de a cunoaste o alta stare in afara de cea de haos. Iar partea teoretica, neputand fi totalmente demonstrata, exista posibilitatea sa fie cat se poate de falsa.