Problemas del corazon

Omul, animal social fiind, dupa cum spunea Aristotel, nu poate sa vietuiasca singur. Si atunci cand grupurile mari nu-i mai sunt de ajuns, incepe sa caute grupuri mici, formate din doua persoane. El si ea. Ea si el. Si atunci, unii oameni se pierd. Se uita pe ei, se arunca fara nici o speranta in bratele altcuiva. Isi uita originea, menirea, personalitatea, ideile, visele. Sau poate ca nu le uita, doar le pun pe niste planuri secunde, terte... E aiurea si dureros cand iti indoi verticalitatea pana face poc! Zic astea pentru ca in ultimul timp tot mai multi oameni din jur se joaca de-a sentimentele. Care, fie vorba intre noi, nu sunt in majoritatea cazurilor decat niste insignifiante dar strafulgeratoare pasiuni de care se agata impotriva firii lor, se injosesc, fac compromisuri mai mari decat ei, se balacesc in bezna pentru cateva clipe de lumina dupa care, multumiti de victiroa fragila si trecatoare, sunt in stare sa treaca peste orice, sa ierte, sa uite, sa isi accepte conditia oarecum mizera pe care nu le-o impune nimeni.
Prietena X are un prieten care-i asa de ignorant si afiseaza asa de multe aere de superioritate incat ar trebui sa fie inchis undeva, intr-o camera plina cu oglinzi si cu ecouri incat sa se imbete cu propria josnicie. Ea trage de el, se roaga de el sa iasa in oras, sa mearga la ea, sa faca orice... El raspunde in majoritatea cazurilor "nu stiu", ulterior spunand "nu". Cateodata spune "da", cateodata se poarta frumos (fara a-si uita aroganta). Si datorita acestor "cateodata", prietena X devine docila si iertatoare, putand sa treaca iar peste munti de nepasare. Si cumva acolo intre starile pe care o incearca se supara si sufera.
Prietena Y s-a despartit de prietenul ei anul trecut, dupa o relatie de vreo 2 ani. Acum e cu altcineva. Si se inteleg bine. Doar ca ex-ul a inceput sa o sune, sa se roage de ea, sa planga, sa-i implore parintii, sa isi bata joc de el, pana la urma. Mai pe scurt apeleaza la tot felul de siretlicuri ieftine si gandite cu pula probabil, ca daca ar fi cu capul si-ar da seama ca e jalnic si se calca singur in picioare.
Prietenul Z e mereu in cautarea marii iubiri. Si-o gaseste, o pierde. Femeie sa fie, dragutza, cu chef de zbenguiala si sex si pofta de un viitor impreuna. Plus cativa copii. E trist mereu, depresiv, pe margine de prapastie.
Prietenul V are o prietena. Extraordinara fata. Si, zice el, o iubeste. Dar asta nu-l impiedica sa se arate deschis spre orice "suava fiinta" care-i apare in cale. Si el isi cladeste viitorul si-n curand o sa spuna "da" in fata unui primar oarecare, doar pentru ca... asta vrea?!
Prietena W si-a conturat portretul candidatului ideal. Are o varsta si nu-i mai arde sa si-o... arda cu toti degeaba. Pana la urma, in ciuda vietii promiscuue pe care o duce, mi se pare cea mai reala. Nu se leaga la cap si nici nu se arunca de gatul oricui doar pentru ca uneori se vede, peste 10 ani, fiind inca singura si inca in cautare.
Sa fie oare un capat de lume? Sa fie asa de greu sa poti sa spui NU cand stii ca DA-ul te afunda? Ok. Hai sa ne jucam, dar sa nu uitam de limite. Limite impuse de bunul-simt, de varsta, de asteptari. Limite pe care uneori trebuie sa le inghitim in pofida simturilor care stau sa ne ameteasca si apoi sa ne dea in cap. Sa invatam sa spunem NU cat inca mai avem ceva demnitate, cat inca nu e totul pierdut. Cat inca nu lasam in urma numai ruine. Sa invatam sa iertam. O data. Fiecare meritam a doua sansa. Dar pe-a treia nu. Sa invatam sa nu ne mai pierdem in siroposenii culese din te miri ce film sau carte. Ideea e sa fii cerebral si sa stii ce vrei ca sa stii ce ceri. Si apoi, din ce ti se da, sa tragi o linie si sa vezi ce ramane pe afara, sau ce e in minus. Si apoi, sa le iei pe toate pe rand. Sa stii cand merita sa inaintezi sau cand trebuie sa te opresti. In primul si in ultimul rand merita sa lupti sau sa renunti pentru tine. Nu la tine. Si nu pentru ceilalti trecand peste cadavrul tau. Ajungi sa nu te mai ai si nici ei sa nu te mai aiba. Si atunci pierderea e dubla. De ce suntem slabi, irationali, orbi, prosti, masochisti? De ce? Cand ar trebui sa fim liberi, sinceri fata de noi insine, calzi, fara prejudecati si trestii ganditoare, dupa cum spunea Pascal, ca sa incepem si sa terminam intre doua idei despre natura umana. Doua idei care nu ar trebui sa se bata cap in cap, desi de cele mai multe ori asta fac.
Nu dau sfaturi, pentru ca nu sunt in masura, pentru ca subiectul sentimente mi-e strain de-o vreme si ma-ntristez indeajuns sa vad cum se trivializeaza la cei din jur incat sa nu mai vreau sa-l ating astfel. Dar pot sa vad si sa comentez, pot sa-mi amintesc si sa ma uit inapoi dupa ce stiu ca am plecat in graba, pentru ca asa voiam, pentru ca sa nu ma ingrop, pentru ca degeaba doare daca nu are sens.