Cum să-ţi cumperi mobilă cu o eşarfă, un şal şi un fular

Gălăgie. Praf. Liste. Rulete. Un depozit de mobilă, undeva pe o stradă aglomerată mereu. Camioane, maşini, taxiuri, un autobuz vechi. Oamenii caută lucruri noi. Se uită, ating, stau câteva momente pe gânduri, încercând să-şi facă un fel de inventar: 32 milioane cash, încă vreo 15 pe card. „O bucătărie modestă şi un dormitor la fel. Poate o saltea. Da, îmi trebuie şi saltea”, se gândea (probabil) un tip pe la vreo 30 de ani zâmbind cu gândul la garsoniera pe care o cumpărase după ce a strans, săracul, bani în cei aproximativ 11 ani de când a început să lucreze. La un moment dat, decorul se schimbă puţin.

O doamnă îmbrăcată elegant, deşi în culori cam tari, cu o sacoşă imensă, respiră de parcă-şi dă sufletul. Are la gât vreo patru (să fie cinci?!) fulare. Diverse culori, mărimi, grosimi. Aaa… uite şi un şal. Agitată în continuare, doamna colorată merge la o femeie tinerică şi plictisită, care rezolvă un puzzle aşteptând, probabil, un client.

„Dulap… dulăpior… două dulăpioare. Masă… patru scaune. Şifonier. Canapea. Nu. Nu canapea. Două fotolii pat”, spune agitată (evident, în continuare) madame-papagal. Tinerica plictisită începe să îi arate diverse piese de mobilier, iar madame-papagal, în urma ei, scoate din sacoşă alte fulare, şaluri şi eşarfe.

„Doi ani. Doi ani am stat, am strâns bani, lână, am măsurat. Am purtat ochelari, mi-am pus comprese pe ochi pentru că, ştii tu, vederea, vârsta, mă dor ochii, nu mai văd bine.” Stătea săraca vânzătoare şi nu ştia ce să creadă. Mă uitam şi eu la ele încercând să îmi dau seama dacă madama e vreun personaj dintr-o ştire ciudată de la Libertatea sau chiar e acolo, reală, în faţa mea (sincer, multe persoane care fac diverse lucruri încât ajung să se transforme în ştiri par ivite din poveşti sau din mintea bolnavă a cuiva). Misterul s-a rezolvat în curând, când, un bărbat îmbrăcat elegant, cu un aer de tabac (de ce e asociat mereu tabacul cu bărbaţii eleganţi nu ştiu, dar sună ok, deci îl asociez şi eu) merge la madame-papagal şi, zâmbind, îi spune: „Gata cu toată nebunia! Ai făcut ce-ai vrut. Acum, hai să luăm mobilă, bine?”

Care e cheia misterului?

Păi, madame-papagal… mă rog, pe numele ei Aurelia Momiţă, voia să-şi ia mobilă. Singură. Fără tehnologie veche de sute de ani (adică ruletă sau metru?!) aşa că, timp de vreo doi ani, s-a chinuit să croşeteze diverse fulare, şaluri şi eşarfe de diverse mărimi, în funcţie de lăţimea, lungimea sau adâncimea pereţilor, a colţurilor şi a mobilei pe care voia să şi-o cumpere.

Cum? De ce? Pentru că în fiecare dintre noi există un pitic nebun. Din fericire, unii sunt inofensivi, chiar dacă au ustensile ascuţite cu care croşetează.