bla-bla-bla

Şi marea se împărţise aşa ciudat. Nu ca în Biblie. Sau poate ca acolo, cine ar putea să ştie când pe vremea aia, timpul nostru încă era sub formă de stânci, şlefuindu-se încet, până când să se transforme în boabe de nisip care să aibă loc într-o clepsidră.
Marea se împărţise aiurea iar cei de pe mal, fie începuseră să se plimbe prin coridorul din mijloc, fie priveau uluiţi, fie sperau că prin dunga de spaţiu să vadă malul de dincolo.
Pentru că aceia din coridor nu ştiau ce se întâmplă pe mal, cei de pe mal nu ştiau cum e pământul de pe fundul mării, iar cei care priveau dincolo se enervau că nu reuşesc să vadă dincolo de orizont, s-au luat la ceartă.
Dacă într-un mod absurd cuvintele ar fi avut ochi, toţi erau orbi. Foloseau cuvinte cu pleoape, cuvinte fără retine. Se încurcau aiurea şi cădeau, dând vina unul pe celălalt. Foloseau cuvinte cu scop analgezic pentru ei şi veninos pentru ceilalţi. Nici nu şi-a dat seama când marea s-a liniştit. Erau prea agitaţi, prea răi, prea oameni ca să se bucure de feeria momentului. Unii supăraţi că nu trecuseră prin locul dintre mări, unii trişti că nu ajunseseră dincolo de orizont, alţii supăraţi că de pe mal, credeau ei, priveliştea fusese mai frumoasă, iar ei păreau ridicoli, încercând să fie Moişi... sau Iisuşi. De altfel, cuvinte cu plural greu, forţat, absurd.
Uitaseră că indiferent de maluri, ape şi nisip, minunea îi atinsese pe toţi. Deveniseră personaje oarecum biblice având în vedere că miracolul se întâmplase la picioarele lor.