Despre fericire, numai zambete false
Mă întrebam în ce se măsoară fericirea. În timp, în spaţiu, în oameni, în idei... Prin asemănare? Prin excludere? Prin compromis?
Poate fi o stare permanenta, asa cum sunt bataile inimii? E o chestie pe care o obtii, pe care o inveti? Pe care o ai sau nu, undeva ascunsa in gene?
E o stare constienta, gandita, planificata, spontana, o senzatie, un gand?
Ma gandeam ca e absurd sa incerci sa clasifici, sa imparti oamenii in grupuri sau sa-ti doresti fericirea altuia. Ma gandeam ca fericirea e o chestie asa de personala incat nu exista doua fericiri identice. Si ma mai gandeam ca, in stare pura, fericirea e rara.
I-asa de multa fericire falsa in jur, in zambete, in ganduri, in idei, in idealuri. Asa de multi oameni care se minte, care inghit in sec, care se multumesc cu putin, care fug si inchid ochii, care accepta, care se mint, care ne mint...
Eu incadrez lucrurile rational... sentimentele... rational. Iubirea trebuie sa fie rationala ca sa fie reala - iubirea nu pasiunea de moment si fluturii in stomac -, ura trebuie sa fie rationala, la fel, fericirea e complexa si rationala - nu momentele de beatitudine aiurea si... fluturii in stomac -. Ce nu reusesc sa trec prin filtrul rece si indiferent al ratiunii e mila... si parerea de rau. Si ideea ca uneori nu poti sa faci nimic intr-o anumita privinta tocmai pentru ca oamenii de langa tine traiesc totul altfel, vad totul altfel, incearca sa-ti serveasca, fortat, sentimente frumoase in modul lor... modul lor pe care tu nu il intelegi si esti prea egoist, incapatanat si rau pentru ca sa renunti la toate ale tale si sa accepti alte realitati. Si cum sa accepti ce nu poti intelege? De ce? E ca si cum ai ajunge sa faci totul mecanic si fara sa te intrebi nimic. Sa accepti totul de-a gata, liber si gratuit... si apoi sa spui zambind aiurea in propria prostie ca esti fericit. Si sa o crezi si sa o simti si sa fie totul bine. Si totusi atat de fals.
Imi refuz sentimentul asta imbecil de fericire daca asta inseamna pentru majoritatea sa urmeze orbeste un vid, un gol, o depersonalizare, niste reguli general valabile si acceptate. Daca tot e personala, a mea e calma, rece, o mie de lumi gandite cu ochii deschisi si zambete ironice. Doar, daca e fericirea mea, trebuie sa fie cum imi place mie, nu? Sau daca nu se incadreaza in definita "general valabila" insemna ca nu exista? Nu-mi plac fericirile celorlalti, oricat de shiny ar fi ele. Nu mi se potrivesc. Sunt prea colorate si prea difuze, avide de spatiu si oameni.
Poate fi o stare permanenta, asa cum sunt bataile inimii? E o chestie pe care o obtii, pe care o inveti? Pe care o ai sau nu, undeva ascunsa in gene?
E o stare constienta, gandita, planificata, spontana, o senzatie, un gand?
Ma gandeam ca e absurd sa incerci sa clasifici, sa imparti oamenii in grupuri sau sa-ti doresti fericirea altuia. Ma gandeam ca fericirea e o chestie asa de personala incat nu exista doua fericiri identice. Si ma mai gandeam ca, in stare pura, fericirea e rara.
I-asa de multa fericire falsa in jur, in zambete, in ganduri, in idei, in idealuri. Asa de multi oameni care se minte, care inghit in sec, care se multumesc cu putin, care fug si inchid ochii, care accepta, care se mint, care ne mint...
Eu incadrez lucrurile rational... sentimentele... rational. Iubirea trebuie sa fie rationala ca sa fie reala - iubirea nu pasiunea de moment si fluturii in stomac -, ura trebuie sa fie rationala, la fel, fericirea e complexa si rationala - nu momentele de beatitudine aiurea si... fluturii in stomac -. Ce nu reusesc sa trec prin filtrul rece si indiferent al ratiunii e mila... si parerea de rau. Si ideea ca uneori nu poti sa faci nimic intr-o anumita privinta tocmai pentru ca oamenii de langa tine traiesc totul altfel, vad totul altfel, incearca sa-ti serveasca, fortat, sentimente frumoase in modul lor... modul lor pe care tu nu il intelegi si esti prea egoist, incapatanat si rau pentru ca sa renunti la toate ale tale si sa accepti alte realitati. Si cum sa accepti ce nu poti intelege? De ce? E ca si cum ai ajunge sa faci totul mecanic si fara sa te intrebi nimic. Sa accepti totul de-a gata, liber si gratuit... si apoi sa spui zambind aiurea in propria prostie ca esti fericit. Si sa o crezi si sa o simti si sa fie totul bine. Si totusi atat de fals.
Imi refuz sentimentul asta imbecil de fericire daca asta inseamna pentru majoritatea sa urmeze orbeste un vid, un gol, o depersonalizare, niste reguli general valabile si acceptate. Daca tot e personala, a mea e calma, rece, o mie de lumi gandite cu ochii deschisi si zambete ironice. Doar, daca e fericirea mea, trebuie sa fie cum imi place mie, nu? Sau daca nu se incadreaza in definita "general valabila" insemna ca nu exista? Nu-mi plac fericirile celorlalti, oricat de shiny ar fi ele. Nu mi se potrivesc. Sunt prea colorate si prea difuze, avide de spatiu si oameni.
Comments