Secretul nemuririi? Oameni-amintiri, "vietuiti" in mintea domunlui Stelian
"Cat timp ai amintiri, o sa traiesti. Bine, rau, nu mai conteaza. Ideea e ca o sa fii viu.."
Cuvintele ieseai molcom de sub mustata ingalbenita de tutun -sau poate de timp, cine stie -. Clipea rar si greu, de parca-si purta anii agatati de pleoape si il apasau, iar el se lupta sa tina ochii deschisi... iar uneori sub greutatea lor ii inchidea pentru o scurta perioada de vreme.
Domnul Stelian - nu i-a placut niciodata sa i se spuna Nea Stelian, Stelu, Nenea Stelian, pentru ca i se parea trivial - implinise recent 114 ani si suflase in atatea lumanari... Venise presa sa filmeze, sa faca poze, sa ii puna intrebari stupide gasite apoi pe prima pagina a tabloidelor de genul: Mai poti, mosule, la varsta ta? Stii matale, sa mergi la femei? - Spuneti si dvs ca ati fumat, ati baut, ati fost la curve si ati muncit ca un bou. De asta ati trait atat.
Si el se conformase. Nu il interesa oricum ce crede lumea, atata timp cat el stia secretul nemuririi. Nu statea in femei, tigari, alcool sau maini trudite. Sau, cine stie, or fi stat si astea. Secretul unei vieti lungi statea in amintiri. In oameni-amintiri.
Domnul Stelian fusese toata viata atent la detalii. Vedea un om, il auzea vorbind in multime, ii analiza gesturile si apoi ajungea sa il cunoasca, sa ii construiasca un mic univers in mintea lui. Un personaj care prindea viata uneori, noaptea, cand el nu avea somn, si care trecea prin intamplari nemaipomenite. Ei bine, Stelian stia ca are de trait in functie de amintiri. De fiecare data cand oamenii care traisera fictiv in mintea lui mureau, barbatul de 114 ani era mai aproape de mormant.
Dupa ce a invatat secretul, ca atunci cand nu mai ai oameni-amintiri, mori, universul din mintea lui o luase razna, Tragea cu urechea la conversatii, urmarea oameni pe strada, in autobuz sau prin magazine, sa le surprinda personalitatea pe care apoi o inchidea in el, in mintea si sufletul lui.
Pe masura ce ei mureau, el murea. Cand ar fi ramas decat cu o mana de oameni pe care sa ii "vietuiasca" - cuvant inventat si folosit cu drag chiar de el - si-ar fi dat duhul.
Anii, viata de fapt, se masura, pentru el cel putin, in amintiri. Si nu in orice fel de amintiri. In oameni-amintiri. Si atat. Timpul era un accesoriu necesar doar ca sa ticaie in ceasuri, sa lase umbrele unui bat pe nisip sau pamant si eventual sa faca riduri. Atat.
Cuvintele ieseai molcom de sub mustata ingalbenita de tutun -sau poate de timp, cine stie -. Clipea rar si greu, de parca-si purta anii agatati de pleoape si il apasau, iar el se lupta sa tina ochii deschisi... iar uneori sub greutatea lor ii inchidea pentru o scurta perioada de vreme.
Domnul Stelian - nu i-a placut niciodata sa i se spuna Nea Stelian, Stelu, Nenea Stelian, pentru ca i se parea trivial - implinise recent 114 ani si suflase in atatea lumanari... Venise presa sa filmeze, sa faca poze, sa ii puna intrebari stupide gasite apoi pe prima pagina a tabloidelor de genul: Mai poti, mosule, la varsta ta? Stii matale, sa mergi la femei? - Spuneti si dvs ca ati fumat, ati baut, ati fost la curve si ati muncit ca un bou. De asta ati trait atat.
Si el se conformase. Nu il interesa oricum ce crede lumea, atata timp cat el stia secretul nemuririi. Nu statea in femei, tigari, alcool sau maini trudite. Sau, cine stie, or fi stat si astea. Secretul unei vieti lungi statea in amintiri. In oameni-amintiri.
Domnul Stelian fusese toata viata atent la detalii. Vedea un om, il auzea vorbind in multime, ii analiza gesturile si apoi ajungea sa il cunoasca, sa ii construiasca un mic univers in mintea lui. Un personaj care prindea viata uneori, noaptea, cand el nu avea somn, si care trecea prin intamplari nemaipomenite. Ei bine, Stelian stia ca are de trait in functie de amintiri. De fiecare data cand oamenii care traisera fictiv in mintea lui mureau, barbatul de 114 ani era mai aproape de mormant.
Dupa ce a invatat secretul, ca atunci cand nu mai ai oameni-amintiri, mori, universul din mintea lui o luase razna, Tragea cu urechea la conversatii, urmarea oameni pe strada, in autobuz sau prin magazine, sa le surprinda personalitatea pe care apoi o inchidea in el, in mintea si sufletul lui.
Pe masura ce ei mureau, el murea. Cand ar fi ramas decat cu o mana de oameni pe care sa ii "vietuiasca" - cuvant inventat si folosit cu drag chiar de el - si-ar fi dat duhul.
Anii, viata de fapt, se masura, pentru el cel putin, in amintiri. Si nu in orice fel de amintiri. In oameni-amintiri. Si atat. Timpul era un accesoriu necesar doar ca sa ticaie in ceasuri, sa lase umbrele unui bat pe nisip sau pamant si eventual sa faca riduri. Atat.
Comments