De parca nu ar mai exista timp... si totusi...

Asa ma simt de la o vreme. De fapt... asa incerc si vreau si sper sa fie. Dar nu e. Ba, daca stau si ma gandesc serios si sunt atenta la ce se intampla in jurul meu si, de vreo opt luni, in mine, e clar ca timpul se misca mult mai repede si ma duce pe niste drumuri tare ciudate pe care n-am mai fost vreodata si nici nu credeam - nici n-as fi vrut - sa ajung vreodata.

Nici nu imi dau seama ce ma enerveaza (si sperie) mai tare. Faptul ca am senzatia ca si bucatica aia mica din EU, care razbatuse printre toate valurile mai mult sau mai putin fortate ale vietii, se stinge pentru totdeauna (sau pentru al naibii de mult timp). Sau... poate faptul ca ma scald in niste ape pe care nu o sa le inteleg vreodata si o sa trebuiasca sa mimez sentimente (calde, materne samd) pe care eu de capul meu si fara vreo mimare/fortare nu cred ca o sa fiu capabila sa le simt. Sau poate faptul ca in ciuda gandurilor, ideilor, povestilor, cartilor, forumurilor, prietenilor si rudelor binevoitoare (sau nu) habar nu am ce ma asteapta.

Pentru ca nu ai cum sa stii. Pentru ca mi se pare trist sa crezi ca o viata care incepe, e la mijloc sau mai are putin si se termina, poate fi cunoscuta din carti. Pentru ca nu avem manuale de utilizare universal valabile, pentru ca suntem - cel putin, inca mai sper - unici. Pentru ca se intampla tragedii. Pentru ca oamenii obisnuiti, normali, banali, sociabili si extrem de veseli ma fac sa regret ca fac parte din rasa umana - desi potrivit ideii... societatii or something asa trebuie sa fii... vesel, sociabil, banal, maleabil -. Si pentru ca nu as vrea sa cresc in mine un astfel de om. Dar nu ai cum sa alegi. Nu poti sa dai nici macar cu zarul. Si da, tarziu e, dar nu am incetat sa cred ca merita sa faci copii doar cand vine ziua aia in care sa ii construiesti tu, genetic, pe un calculator super-extra-avansat.

Si realitatea e intotdeauna alta. De ani de zile a inceput sa fie asa... alta si alta si alta decat as fi vazut-o anterior. Si nu pentru ca asa e viata ci pentru ca asa am facut alegeri, cantarind ce e mai ok, deseori (mult prea des) ce e mai simplu si usor, ce e mai confortabil si (iarasi mult prea des si fara sa fie deloc apreciat) gandindu-ma cum sa ii impac pe ceilalti (apropiati mie, nu pe vecina de la 4 sau pe domnu' din coltul strazii).

Si uite-ma aici, incercand sa ignor trecerea timpului si viata in general. Si blogul asta pe care, daca as fi asternut ganduri si idei ar fi facut ca totul sa fie si mai real.

Si uite-ma azi, cand viata mea materiala e mutata de colo-colo - din apartamentul mic, central si indragit, in apartamentul mare, in zona marginasa, rezidentiala si... sper intr-o zi indragit - cand, iarasi material, trupul meu - mai greu cu vreo 13 kilograme - de abia se misca de colo colo, cand mi-e teama sa ma gandesc la ziua de maine - desi asta ar trebui sa fac -, cand mai am mici tresariri, uneori, dimineata, ca totul e un vis - dar nu e-, cand... cand... cand... Si, totusi, acum, cand realitatea e mai reala decat a fost vreodata, realizez, din fericire, ca EU sunt inca aici, chiar daca nevoita mult prea des sa ma ignor, sa ma ascund, sa ma mint, sa ma prefac si ca visele, fie ele cu ochii inchisi sau deschisi nu ti le poate lua nimeni si te bucura acolo, in sufletul tau mic si prea carpit dupa incalcita trecere a timpului, chiar daca nu se implinesc niciodata.

Dreams always, but ALWAYS ALWAYS beat reality and nobody but you can take them away.

Comments

Popular posts from this blog

Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

Scufita Rosie - varianta pentru adulti, versiunea lui Rares

Furiously Happy. Or not.