Indemn parintilor din noi
Intr-o lume atat de rea si urata, pentru ce sa mai ai copii? Intrebarea asta se repeta si se repeta in mintile parintilor din ziua de azi incat ai impresia ca traim intr-un fel de iad coborat pe pamant. Si da, asa-i. Traim intr-un iad si intr-un rai continuu. Traim intr-o realitate asa cum e ea. Imperfecta. Daca ar fi perfecta ar suna ceasul dimineata si ne-am trezi buimaci.
WAKE UP!
Viata nu e perfecta. Lumea si oamenii in general, nu sunt perfecti. Nu e putin penibil sa ne plangem de toate lipsurile si de toate rautatile de parca, pana in momentul asta, cand ne luptam noi cu viata si o luam in piept cu mai mult sau mai putin curaj, totul ar fi fost perfect?
Ca sunt boli si razboaie si preturi mari si ploua prea mult si e frig si e canicula si programa scolara e bizara si e aglomeratie in trafic si...
Si acum ceva amar de vreme oamenii mureau de holera, si evreii erau inchisi in lagare, si in comunism aveam atatea lipsuri, si tatii mureau prin razboaie, si femeile mureau la nastere, si copiii munceau in amiaza mare, pe camp, cot la cot cu adultii, si tinerii nu aveau acces la muzica si filme si noi, in general, nu aveam acces la informatie. Dar ce mai conteaza? Doar ei, copiii vostri pretiosi nu au trait atunci, ei traiesc acum, cand e lumea asta rea.
WAKE UP!
Lumea asta nu e rea. Lumea a fost si rea si buna de cand... lumea si pamantul. Lucrurile evolueaza, asteptarile cresc, noi devenim mai critici si ne raportam doar la acum si la confortul nostru si la o realitate iluzorie.
Ca o sa fie totul perfect? Ca ei, copiii vostri, nu o sa sufere, nu o sa aiba lipsuri, nu o sa trebuiasca sa se lupte cu un sistem bolnav si cu niste oameni si mai bolnavi? Asta nu va poate promite nimeni. De sansa, intamplare si necazuri nu o sa vi-i poata feri nimic. Orice ati face.
Poate, in loc sa va regasiti mereu in povestea drobului de sare, ar trebui sa puneti problema altfel. Poate ar trebui sa va invatati copiii ca viata e ca un joc pe care ti-l faci asa cum poti, in care inveti, in care te zbati si in care te poti baza, daca il ai, pe noroc. Si pe propria persoana. Poate ar fi bine sa-i invatati sa fie puternici si sa nu se lase daramati, sa nu se lase batjocoriti, sa nu se lase transformati din oamenii care ar trebui sa fie, in sclavii altora. Poate ar trebui sa ii invatati sa fie mandri cu cine sunt si ce pot si ce stiu. Poate ar trebui sa ii invatati sa se bucure de lucrurile marunte. Sa stie ca daca nu renunti ai sanse incredibil de mari sa reusesti. Sa accepte, totusi, ca infrangerile fac parte din viata si ca usile, inchise chiar daca toate la un moment dat, lasa totusi loc altora. Ca nimic nu e final si definitiv.
Sa ii invatati, dragi parinti, ca totul si nimic nu are sens. Sa ii lasati, pe cat posibil, sa isi completeze ei singuri, asa cum vor, asa cum pot, filele albe ale vietii lor. Sa fie demni si curati si independenti. Sa ajunga sa simta ca bucuria lucrului marunt, obtinut prin propriile forte e de o mie de ori mai importanta decat bucuria impersonala, pana la urma, si improprie, pe care o pot obtine intinzand mana.
Sa ii sprijiniti, nu sa ii impingeti de la spate, sa le prezentati calea, nu sa le deschideti usa.
Poate ar trebui sa ii invatati sa se uite cu atentie in oglinda, la ei, sa se accepte asa cum sunt, sa isi cunoasca plusurile si minusurile, sa fie putin egoisit, putin seriosi, putin rai si uneori indiferenti. Sa ii invatati sa incerce si sa riste, sa nu le fie frica sa faca primul pas, sa invete pe propria piele, sa se bucure sincer, sa nu se analizeze prin ochii altora. Sa stie cand sa se resemneze, cand sa forteze limitele impuse, cand sa se reinventeze si, mai ales, cand sa spuna nu.
WAKE UP!
Viata nu e perfecta. Lumea si oamenii in general, nu sunt perfecti. Nu e putin penibil sa ne plangem de toate lipsurile si de toate rautatile de parca, pana in momentul asta, cand ne luptam noi cu viata si o luam in piept cu mai mult sau mai putin curaj, totul ar fi fost perfect?
Ca sunt boli si razboaie si preturi mari si ploua prea mult si e frig si e canicula si programa scolara e bizara si e aglomeratie in trafic si...
Si acum ceva amar de vreme oamenii mureau de holera, si evreii erau inchisi in lagare, si in comunism aveam atatea lipsuri, si tatii mureau prin razboaie, si femeile mureau la nastere, si copiii munceau in amiaza mare, pe camp, cot la cot cu adultii, si tinerii nu aveau acces la muzica si filme si noi, in general, nu aveam acces la informatie. Dar ce mai conteaza? Doar ei, copiii vostri pretiosi nu au trait atunci, ei traiesc acum, cand e lumea asta rea.
WAKE UP!
Lumea asta nu e rea. Lumea a fost si rea si buna de cand... lumea si pamantul. Lucrurile evolueaza, asteptarile cresc, noi devenim mai critici si ne raportam doar la acum si la confortul nostru si la o realitate iluzorie.
Ca o sa fie totul perfect? Ca ei, copiii vostri, nu o sa sufere, nu o sa aiba lipsuri, nu o sa trebuiasca sa se lupte cu un sistem bolnav si cu niste oameni si mai bolnavi? Asta nu va poate promite nimeni. De sansa, intamplare si necazuri nu o sa vi-i poata feri nimic. Orice ati face.
Poate, in loc sa va regasiti mereu in povestea drobului de sare, ar trebui sa puneti problema altfel. Poate ar trebui sa va invatati copiii ca viata e ca un joc pe care ti-l faci asa cum poti, in care inveti, in care te zbati si in care te poti baza, daca il ai, pe noroc. Si pe propria persoana. Poate ar fi bine sa-i invatati sa fie puternici si sa nu se lase daramati, sa nu se lase batjocoriti, sa nu se lase transformati din oamenii care ar trebui sa fie, in sclavii altora. Poate ar trebui sa ii invatati sa fie mandri cu cine sunt si ce pot si ce stiu. Poate ar trebui sa ii invatati sa se bucure de lucrurile marunte. Sa stie ca daca nu renunti ai sanse incredibil de mari sa reusesti. Sa accepte, totusi, ca infrangerile fac parte din viata si ca usile, inchise chiar daca toate la un moment dat, lasa totusi loc altora. Ca nimic nu e final si definitiv.
Sa ii invatati, dragi parinti, ca totul si nimic nu are sens. Sa ii lasati, pe cat posibil, sa isi completeze ei singuri, asa cum vor, asa cum pot, filele albe ale vietii lor. Sa fie demni si curati si independenti. Sa ajunga sa simta ca bucuria lucrului marunt, obtinut prin propriile forte e de o mie de ori mai importanta decat bucuria impersonala, pana la urma, si improprie, pe care o pot obtine intinzand mana.
Sa ii sprijiniti, nu sa ii impingeti de la spate, sa le prezentati calea, nu sa le deschideti usa.
Poate ar trebui sa ii invatati sa se uite cu atentie in oglinda, la ei, sa se accepte asa cum sunt, sa isi cunoasca plusurile si minusurile, sa fie putin egoisit, putin seriosi, putin rai si uneori indiferenti. Sa ii invatati sa incerce si sa riste, sa nu le fie frica sa faca primul pas, sa invete pe propria piele, sa se bucure sincer, sa nu se analizeze prin ochii altora. Sa stie cand sa se resemneze, cand sa forteze limitele impuse, cand sa se reinventeze si, mai ales, cand sa spuna nu.
Comments