Legătura dintre meciul ROMÂNIA - FINLANDA, Halep, Radu Malcovici și nevoia de a schimba regulamentul fotbalului

Am fost la meci. La România - Finlanda. Pe stadion. Nu mai văzusem nici un meci direct de pe stadion. Who am I kidding? Nu mai văzusem nici un meci în nici un fel. Nici măcar ascultat la radio. Dar ideea e alta. Fie, ideile sunt altele:
1 - de ce trebuie să te lase rece faptul că România pierde. Ba mai mult, de ce nu are sens să ai nici cea mai mică speranță că va câștiga
2 - ce modificări aș face eu în regulamentul fotbalului de pretutindnei


Să le luăm pe rând.

Radu Malcovici era un băiețel șmecher. Bunicii lui din partea mamei fuseseră amândoi medici renumiți. Bunicul, un chirug genial care reușise, acum zeci de ani, să facă prima operație de atașare a unui dispozitiv complicat unui adolescent care-și pierduse brațul drept într-un accident. A vuit prea internațională atunci. Lumea îl saluta pe stradă, devenise un erou național. Bunica lui, genială și ea, chiar dacă nu așa cum era bunicul, scrisese tratate peste tratate despre bolile autoimune. Cunoscută, apreciată. Bunicii din partea tatălui, adevărate exemple de urmat în viață. Bunicul, un domn parcă ivit din reviste (frânsese multe inimi la viața lui) a fost avocat și nu orice avocat. Era cel mai cunoscut în vremea lui, în orașul lui. Ba se auzise până la București de el. Bunica paternă, una dintre cele mai frumoase femei ale vremii. Organiza niște dineuri extraordinare iar după ce i-au crescut copiii mari a început să organizeze evenimente. Firma ei (nu-i spun numele ca să nu fac reclamă) e cunoscută și acum.

Așa... părinții lui Radu, oameni educați, cu bun simț, cu diplome și reușite și la școală, și mai apoi în viață. Nu are sens să ne pierdem în -deja- prea multe detalii.

Radu Malcovici, în schimb, cam scârțâia la învățătură. Nu îi plăcea cartea, nici nu pricepea prea multe. Practic, era urmașul nereușit al unei generații de oameni deosebiți. Dar asta nu conta. Într-o lume în care ”Bă, tu știi cine e tata?” și ”E copilu' lui X-ulescu” valorau mai mult decât orice a reușit să păstreze niște false aparențe că ar fi ceva de capul lui. Și așa bunicii, părinții și toți cei care îl știau sau auziseră de el îl considerau genial. Și visau că o să fie medic, judecător, cercetător important. Ba chiar voiau pentru el un premiu Nobel și li se rupea sufletul când Radu nu reușea să facă nimic. Vorba vine, că reușise să fie un elev mediocru, iar cu puțin noroc și circumstanțe favorabile, reușea uneori performanțele visate de ai lui. Dar nu era suficient, pentru că nimeni nu-l vedea pe el. Așteptările celorlalți erau prea mari pentru el. Erau pentru imaginea pe care ei o proiectaseră asupra lui prin prisma unui trecut demult apus.

Așa e și cu echipa României. Cu echipa de fotbal. Trăim cu iluzia unor înaintași geniali. Și nu contează că actualii jucători nu au aceeași valoare, aceleași sclipiri de geniu, microbiștii așteaptă de la ei super-performanțe. Ok, nu e rău să ai așteptări. E stupid să ai așteptări ireale.

Poate, cândva, cine știe, vom avea niște viitori Gică Popescu, Gică Hagi, chiar Mutu sau vreun Cristi Chivu. Așa cum, după ceva vreme a apărut Halep, în urma lui Năstase și a lui Țiriac. Doar că-i mai greu cu fotbalul. Pentru că-i nevoie, poate, de vreo 2-3 într-o echipă. Munca în echipă, orice ar spune oricine, e mult mai grea. Pentru că oamenii au orgolii, priceperi diferite, abordări diferite și ele și limite. Multe limite.

Și acum, să vedem cum aș schimba eu regulamentul fotbalului

Păi, dragii mei uite așa:

- portarul să își vadă de poarta lui și să nu mai iasă în teren. E portar? Bine, să stea și să apere și să șuteze doar la mingile care vin la el. În bătătura lui. Atât.
- terenul să fie mai îngust și mai lung.
- cine dă cu piciorul în minge de se duce în sus, de ai impresia că vânează avioane, să ia cartonaș. De care-o fi, doar să ia.
 - să fie mai multe reprize și mai scurte. Vreo 3 -4, cu pauză de 10 minute între ele. Și să fie de maxim 25 de minute. Atât.
- să fie liniște pe teren. Înțeleg că îi încurajează uneorii pe jucători, dar cred că în liniște ar juca mai bine.

ALTE IDEI DIN TIMPUL MECIULUI

Cine e jucătorul cu nr.15 al Finlandei? De acolo de sus părea simpatic, nu de alta.
Fetele din spatele meu au dat-o în bară și ca microbiste, și ca femei.

- Uită-te la ăla. De ce și-o fi luat teniși așa colorați? Sunt roz? Costumul e galben. Uite încă unul! Au voie așa?

Deci da, au voie și... come on! Ăia nu sunt teniși!!!! :)
 

Comments

Unknown said…
Dragă Oana zisă și Tzuni, perseverează! Poate schimbi ceva în fotbalul ăsta, poate îl faci să semene cu cel din Australia că tot nu l'am înțeles cum și ce. În altă ordine de idei, italienii îi spun „jocul cu piciorul”. Poate îi convingi pe ai noștri să joace și cu „capul” nu numai cu picioarele băgate în manele și în cluburi de fâțe! Gloria de altă dată s'a risipit că fărmăturile de pâine veche. Ăștia d'amu giocă pițurca'n pe corhană că dă aia trimit beșica'n răgălii! Nu știu dacă știi dragă Tzuni, dar băieții ăștia care „se cheamă” fotbaliști au fost plămădiți la barbut de Pițurcă după ce devenit ca prin minune coah, traner, pacer și mentor sub oblăduirea lui nea Mitică de la Ligă. Pițurcă este leat cu Generația de Aur, dar nu are loc în Panteonul lor. Să'ți spună alții ce mare talent era. Eu unul îl știu de vârf care nu marca goluri. De un singur gol îmi amintesc, cel cu Galata, când portarul turcalet a degajat cu piciorul drept în ceafa lui Pițurcă și de acolo, mingea, țup în poarta goală. Nu s'a pus golul de arbitru și nu știu, de ce!? Revenind la berbecii noștri din teren am constat că pe lângă lipsa de orizont „fotbalistic” mai sunt și, cum să spun, de la proști la mediocrii pentru că nu'și dau seama ceea că sunt uneori ridicoli! I'a înjurat unul deunăzi, unul Morar(u). Nu sunt de acord cu limbajul, dar bine le'a făcut!
End
PS1: despre Mutu? Să i'o spunem și lui Mutu tot la fel;
PS2: Și'nc'odată măi băieți, Hoooop și-așa! Vorba aia, au uitat să pună banda cu refrenul de atâta așteptare! GOOOOL, un gol gol!

Popular posts from this blog

Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

Scufita Rosie - varianta pentru adulti, versiunea lui Rares

Furiously Happy. Or not.