Oana Dixit

Stii ce aiurea e cand vrei sa fugi si sa fugi si sa ajungi mai repede si-n calea ta sa apara un deal si altul si altul? Mai pe intelesul tuturor, cand vrei sa ajungi mai repede sa te refugiezi intr-un loc cald in care sa te lovesti de idei si mentalitati de care ai tu chef in momentele alea sa se prinda de tine, si la metrou sa fie coada-coada? Sa stai 15 minute in frig pt ca e coada afara din statie? Well, eu stiu si m-am simtit ca-n turma. Si-ti repeti tot felul de minunatii prin minte si asculti tot felul de discutii stupide intre niste fete cu sufletul roz, un betiv care se cearta cu sapca pe care-o poarta pe cap si niste pusti de-abia iesiti de pe bancile facultatii care nici macar amuzanti nu ti se mai par cand esti prinsa intre zeci de suflete de care nu ai niciun chef! Rezumat: 1. - marimea conteaza si chiar daca nu imi place sa ma contrazic, spun asta cu parere de rau! Conteaza. 2. - nu-mi surade ideea sa petrec prea mult timp cu persoane obsedate de nudism 3. - vreau sa stiu ...

In zilele alea naspa, naspa (cel putin in prima parte a zilei - aka dimineatza) am chef sa ajung in zona Romana-Universitate. Nu stiu de ce asta ma face sa ma simt mai bine. Si uneori am chef sa ma urc intr-un taxi si sa merg... asa aiurea, indiferent cat de aglomerat e si cati bani arunc aiurea. Azi, desi IAR n-am avut tragere de inima sa ma ridic din pat si-am adormit la loc vreo jumatate de ora, ziua s-a schimbat intr-o chestie asa... faina, bizara chiar. Mi-am amintit mergand cu nasul in zapada (adik cu capul plecat) de tot felul de minunatii si mi s-a facut pofta de lucruri bizare... De plimbari prin locuri ciudate, de discutii lipsite de orice urma de normalitate, de intuneric si muuuulte lumanari si muzica nervoasa si fum de tigara. Azi mi-a fost dor sa am 17 ani... Azi vreau sa am 17 ani. Pana la urma, de ce n-as avea? Un Carpe Diem simt cum ma bate incet pe umar si-asteapta sa-i spun hai!, show me what you've got. Ma incearca asa un amalgam de toate senzatiile si imi vine ...

As vrea sa adun toata iarna si sa o aduc la mine in camera. Pe pereti sa-mi creasca flori ciudate de gheata, geamurile sa se transforme in niste patinoare verticale pe care sa-mi alunec toate lucrurile care ma intristeaza si sa ma amuz cand le vad ca se dezechilibreaza si cad. Sa-mi fac o patura groasa si pufoasa din fulgi mari, cu care sa ma acopar in timp ce beau o cana de vin fiert. Oameni de zapada cu nasurile facute din morcovi si zambete eterne din bucati de gogoshari sa-mi tina de urat atunci cand ma plictisesc si ma simt a nimanui. In loc de papuci, sa am niste saniutze trase de niste spiridusi simpatici cu obrajii imbujorati de la frig. Sa fie atata tacere, si-atata simplitate, si-atata zapada incat, uneori, sufletul sa vrea parca sa-mi explodeze de fericire. Sa privesc uneori caldura de-afara, asa cum ceilalti s-ar uita neintelegand la mine-n camera. Dar m-as ascunde printre nameti si n-ar fi nici o problema. Ar crede ca-i un loc pustiu, pierdut de timp unde, oricum, nu poate...

Vorbeam ieri despre oameni care stau in canale. Well, in seara asta, dintr-un canal din fata blocului, a iesit brusc un pusti de vreo 10-12 ani. A fost asa... nu stiu cum, o aparitie oarecum epica. Parca a aparut brusc, dintr-o alta lume, patronata de alte zeitati ciudate, cu ochii albi din cauza intunericului incare traiesc si cu haine zdrenturoase, care isi indeamna creatiile sa uite de sine in cautarea unui loc cald, iluzoriu. Pana la urma, daca ma gandesc bine, si noi, ceilalti, oamenii care traiesc sub cer, nu sub pamant, suntem la fel. Pierduti in intuneric, orbecaind aiurea in cautarea unor chestii mai mult sau mai putin iluzorii, ravnind zi de zi dupa o forma sau alta de pierdere de sine. Nici nu-mi dau seama cine-i mai tragic. Noi sau ei. Traim intr-un univers al impresiilor, al impresionantului si al impresionabilului. Bineinteles ca nu generalizez, ar fi absurd. Doar ca de multe ori suntem prinsi asa intre frigul de afara, caldura din canalul plin de sobolani care misuna pri...