Si parca-i toata numai a mea
As vrea sa adun toata iarna si sa o aduc la mine in camera. Pe pereti sa-mi creasca flori ciudate de gheata, geamurile sa se transforme in niste patinoare verticale pe care sa-mi alunec toate lucrurile care ma intristeaza si sa ma amuz cand le vad ca se dezechilibreaza si cad. Sa-mi fac o patura groasa si pufoasa din fulgi mari, cu care sa ma acopar in timp ce beau o cana de vin fiert. Oameni de zapada cu nasurile facute din morcovi si zambete eterne din bucati de gogoshari sa-mi tina de urat atunci cand ma plictisesc si ma simt a nimanui. In loc de papuci, sa am niste saniutze trase de niste spiridusi simpatici cu obrajii imbujorati de la frig. Sa fie atata tacere, si-atata simplitate, si-atata zapada incat, uneori, sufletul sa vrea parca sa-mi explodeze de fericire.
Sa privesc uneori caldura de-afara, asa cum ceilalti s-ar uita neintelegand la mine-n camera. Dar m-as ascunde printre nameti si n-ar fi nici o problema. Ar crede ca-i un loc pustiu, pierdut de timp unde, oricum, nu poate sa locuiasca nimeni. Si atunci cand as vrea sa ma lase lumea-n pace as acoperi orice intrare cu zapada. Ziduri inalte si reci pe care sa nu se-ncumete cineva sa le sparga. Sa am un cer gri plin de viata. Sa-mi scutur zambind fulgii de pe haine. Cu grija. Sa-i iau incet si sa-i asez pe jos, in dezordine. Sa-i las sa se contopeasca cu iarna mea eterna. Nu-mi plac oamenii in combinatie cu zapada. Imi place doar zapada, in locuri pustii, unde poate sa existe in voie, unde primarii nu sunt injurati ca masinile circula cu greutate din cazua administrarii proaste. Unde sa nu se planga nimeni ca zapada e uda si rece si ca pe jos aluneca.
Mi-am pacalit eu putin dorul de zapada... Doar putin, dar mai am ceva timp. Pentru ca anul asta, se pare ca iarna tine cu mine. Si era timpul sa se intample asta. Prea ma lasase de izbeliste pe asfalt, cu soare si vant si oameni. E mult mai simplu sa-i ignori pe ceilalti atunci cand se feresc sa iasa din casa si atunci cand o fac, sunt prea grabiti ca sa te mai lovesti de umbrele lor.
Sa privesc uneori caldura de-afara, asa cum ceilalti s-ar uita neintelegand la mine-n camera. Dar m-as ascunde printre nameti si n-ar fi nici o problema. Ar crede ca-i un loc pustiu, pierdut de timp unde, oricum, nu poate sa locuiasca nimeni. Si atunci cand as vrea sa ma lase lumea-n pace as acoperi orice intrare cu zapada. Ziduri inalte si reci pe care sa nu se-ncumete cineva sa le sparga. Sa am un cer gri plin de viata. Sa-mi scutur zambind fulgii de pe haine. Cu grija. Sa-i iau incet si sa-i asez pe jos, in dezordine. Sa-i las sa se contopeasca cu iarna mea eterna. Nu-mi plac oamenii in combinatie cu zapada. Imi place doar zapada, in locuri pustii, unde poate sa existe in voie, unde primarii nu sunt injurati ca masinile circula cu greutate din cazua administrarii proaste. Unde sa nu se planga nimeni ca zapada e uda si rece si ca pe jos aluneca.
Mi-am pacalit eu putin dorul de zapada... Doar putin, dar mai am ceva timp. Pentru ca anul asta, se pare ca iarna tine cu mine. Si era timpul sa se intample asta. Prea ma lasase de izbeliste pe asfalt, cu soare si vant si oameni. E mult mai simplu sa-i ignori pe ceilalti atunci cand se feresc sa iasa din casa si atunci cand o fac, sunt prea grabiti ca sa te mai lovesti de umbrele lor.
Comments