Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!

"S-abat mustrări din altă vreme,[...]Şi vin pe nume să mă cheme" (O. Goga - Trecutul)

Azi ne-am atins suflarea, pasii grabiti, culoarea, mainile obosite si glasurile. Azi ne-am pierdut, dusi de vant, pe drum... Am ramas in urma, am cazut inaintea noastra. Am deschis porti, fara sa le atingem. Azi, vantul ne-a unit intr-un mod nefiresc si imperceptibil. Daca intr-adevar, dupa ce oamenii mor, tot ceea ce ramane din ei e informatia care "se pierde" undeva, in univers, azi, ne-am umplut plamanii cu atatea suflete care au fost. Ne-am revazut, fara sa ne dam seama. Ne-am lovit unii de altii. Ideile au dansat frenetic printre noi.

Ma gandeam, azi, cuprinsa de melancolie (o melancolie frumoasa, amestecata cu o tristete placuta) la oameni... Majoritatea oamenilor pe care-i admir, pe care-i indragesc incomensurabil si pe care-i respect, de la care am invatat si de la care cate as mai avea de invatat si de auzit, nu mai sunt printre noi. Si ma doare, uneori. Stau, cu intrebari al caror raspuns nu o sa-l mai aflu vreodata. Ma agat de amintiri, sa nu le pierd... Mi-e dor. Ma intreba cineva zilele trecute, daca as vrea sa vorbesc cu cineva, cu oricine, care e sau nu mai e, cine ar fi. O prima persoana ar fi Goethe, de la care-am invatat, fara sa-mi vand sufletul, sa gandesc de multe ori "Opreste-te, clipa! Esti atat de frumoasa!" (Goethe - Faust) Intr-un mod mai frivol si adolescentin, ar fi Jim Morrison. Iar daca ar fi sa-mi amestec trecutul aici, ar fi... of, cate persoane...

Mi-a placut vantul de azi. Saptamana viitoare o sa fiu la mare. Si-as vrea, chiar daca pentru gandul asta o multime de oameni aflati pe litoral ar arunca cu pietre metaforice in mine, sa fie la fel ca azi. Sa fie vant si nori grabiti, sa fie marea galagioasa si sa se rupa valurile inalte de tarm.