Desacralizare in concret

Uneori cand te pierzi simti nevoia sa te pierzi in cuvinte, aiurea, fara sens, vii, pline de tine. Sa te arunci in cineva aproape orb si inconstient. Mi-era un dor dintr-ala arzand sa las marile subintelesuri (sa le pastrez totusi pe alea mai mici) si sa am, nu stiu daca-i pot spune incredere, dar sa am siguranta intr-un mediu nesigur. Sa fiu asa, goala, sa scap de toate vestmintele ideatice si gandurile grele care se aduna si se aduna. Uneori, ca intr-o casa veche, simti nevoie sa deschizi geamul si sa aerisesti fara sa te gandesti ca poate-i frig si racesti, sau ca aerul de afara e poluat. Fara sa-ti fie teama ca atmosfera dinanuntru se desacralizeaza pentru ca se-amesteca fara directie cu atmosfera de afara. Si am spus o groaza de chestii, pentru ca sa scap de ele, pentru ca sa ma aud spunandu-le altcuiva, pentru ca... pur si simplu. Fara sa cer intelegere, fara sa ma creada cineva, fara sa-i pese. Un personaj oarecum neutru si in acelasi timp singura persoana cu care, fara sa conteze cum si de ce, puteam sa spun. Nu sa vorbesc. Sa spun. Si-a stat asa, cuminte si amuzat si m-a ascultat. Ce-o fi gandit sau o fi crezut pe moment astea sunt repere de care nu am tinut cont pentru ca asta era tot farmecul jocului. Sa nu mai tin cont. De nimic. Si pentru cateva ore m-am proiectat in cineva si m-am regasit incet. A fost un impuls de moment. Un enter apasat dintr-odata pe messenger. Hai! Vin! Si atat. Ce simplu e uneori sa incerci sa nu mai fii complicat. Si ce mult e nevoie uneori de asta. Si ce in siguranta m-am simtit brusc, dupa nu stiu cat timp. O groaza de ani pe care nu-i mai percep decat vag. Nici nu iti inchipui ce bine a fost si nici nu credeam ca o sa fie asa simplu.
Din cand in cand apare cate o persoana, oricine, oriunde, oricand, care te poate ajuta sa treci dincolo. Nu trebuie decat sa intinzi mana. Momente. Bine definite care exista atunci pentru ca trebuie. Fara explicatii.