Pentru ca imi permit

Atatea nuante poate sa aiba ploaia si-atatea voci si ganduri si vise si o mie de feluri de a personifica un mod aproape absolut de libertate. Si e incredibil de fain sa iesi si sa te plimbi prin ploaie, fara a fugi niciunde. Asa, incet si pierdut printre oamenii grabiti si incruntati si zgribuliti de frig, ascunsi sub umbrele. Sa ai o senzatie dintr-aia in care sufletul tau e un zambet imens pe care oricat ai vrea sa-l ascunzi nu poti si se transforma intr-o expresie. Zambesti. Impotriva lumii care ridica din sprancene si creeaza povesti in jurul unei fete care se plimba incet si fara nicio grija prin ploaie.
Stii, ma gandeam si ai folosit intr-adevar cel mai potrivit cuvant "imi permit". Orice. Chiar daca tu te refereai probabil la altceva... Imi permit sa ma plimb prin ploaie, sa scriu non-sensuri pe blog, sa visez, sa iti spun tie una-alta, sa am 17 ani si sa ma lupt cu o mie de neintelegeri, sa am apoi 24, sa decid, sa ma razgandesc, sa personific rolul care-mi convine pe moment, sa spun povesti, sa spun cuvinte, sa ma spun pe mine, sa creez imagini, sa ma incalt in bocanci pana la ora 21 si apoi in sandale, sa traiesc aici si acum, sa traiesc atunci, sa traiesc apoi, sa... orice. Sa prind cat de mult pot din ceea ce inseamna "libertate" absoluta. O fi o chestie iesita din cursul normal al lucrurilor pentru ca avem norme si conditii si reguli si definitii pentru ce-i bine, ce-i rau, ce-i normal si ce are dreptul sa fie. Pamantul nu o sa isi schimbe axa, soarele nu o sa apuna la rasarit si toate lucrurile isi urmeaza cursul lor, orice mi-as permite eu. Dar, mai ales pentru ca eu nu sunt un lucru, imi permit mai mult. Orice. Pentru ca, dincolo de a exista, eu sunt.