306 kilometri

Avea dreptate Tomi, fara sa incerce sa aiba. Sunt o persoana fara tara, fara loc, fara religie. Invelisul unor vise, reprezentarea materiala a unor idei. Din cauza asta nu ma incomodeaza si nu-mi cersesc timp plecarile. Pentru ca port cu mine tot ce am. Si in urma pasilor mei ramane doar timpul si ma imbat cu o ciudata libertate pe care o respir cu ambii plamani.
Nu sunt capabila sa ma asez si sa stau, doar uneori, pentru o idee de timp, stau ca sa ma odihnesc pe pietrele reci de la maginea drumului.
Plec si revin. Nu am cum sa ma pierd, nefiind in cautarea nici unui obiect tangibil, nealergand dupa nicio tinta vizibila.
Nu las urme. Pamantul din spatele pasilor mei se vindeca brusc si repede, ca un zambet inselat ce se transforma in tacere.
Alerg cu ochii deschisi incercand sa inghit in razele campului meu vizual cat mai mult spatiu. Simt o aviditate de infinit si oricat as alerga nu sunt in stare sa obosesc. Calea mea dezlantuie irizari de energie pe care o primesc cu palmele larg deschise, ca pentru o rugaciune neconventionala, ce n-are nevoie de lacasuri de cult si care nu a inventat inca ideea de "limita" prin definirea pacatului si clasificarea lucrurilor sfinte.