Un incendiu mare poate sa porneasca de la o lumanare mica

Ramasese doar cerul... gri, plutind parca peste tot, amestecandu-se cu aerul, in parti inegale. Era greu sa respiri. Cenusa ca niste fulgi murdari, plutind vraiste... peste tot. Aer, cer, fulgi, un amalgam cu nuante tari. Inecacios.
Apoi au aparut incet culori. Amestecate cu un vuiet care simteai ca-ti gaureste timpanul asa cum un tirbuson isi face loc intr-un dop de pluta. Cine s-ar fi gandit ca in urma unui asa incendiu, cand intr-un final iti faceai loc sa iesi ca o cartita de sub pamant sau de pe unde erai ascuns, sa mai apara o explozie de genul asta? Aragazul? Vreo conducta? Mai au rost intrebarile?
Ascuns, aiurea, sub un scaun rupt, cu o bucata din cutia de carton a unui frigider. Sau aer conditionat. Sau... mai conteaza. Mirosea a fum. Fum. Fara aer, pe care il trageai in nari ciudat. Si la fel de ciudat te tinea in viata. Doar ca sa fii martorul unei tragedii.
Poate asa arata orasele cu oameni inocenti transformate in campuri de lupta. Sau poate ca nu. Ideea e ca parea asa, ireal, cum era cald, cum de undeva de sub cer, dar nu foarte departe de el, cadeau fulgi de cenusa si cum, apoi, mi s-a taiat firul (expresie care mi-a displacut intotdeauna pentru ca parea ca am fi controlati de sus, prin niste fire, precum papusile).
Ce s-a mai intamplat, cum au luat sfarsit toate... incendiul, asigurarea casei (expirata de altfel), gardul indoit ca si cum un fel de obuz fara vlaga ar fi incercat sa treaca prin el, patura de nea cenusie... Toatea astea, nu mai am idee.
Si, apoi, sangele curgandu-mi de undeva din zona gatului. Asta n-am mai vazut. Poate nu a vazut nimeni. Poate pana cand au sosit ei, eram prins intr-un semi lichid, cleios, rosu inchis spre grena (intotdeauna am crezut ca sangele e rosu, nu grena).