And then I let you go... Crossroads
Am gasit iubirea azi.
Am gasit iubirea intr-o statie de metrou. Astepta plictisita sa se urce in urmatorul tren si sa coboare cu o statie de dinainte de capat. De-as fi stiut, nu as fi privit-o in ochi, nu i-as fi zambit si nu as fi lasat-o sa ma atinga, chiar daca a fost din greseala.
Avea parul lung si dezordonat si privirea nauca si inocenta... ca a unui pusti de liceu rebel si cu o mie de vise care asteapta sa fie frante. Nu a apasat pe buton sa se deschida usa, ca sa intre prima, ci i-a lasat pe ceilalti sa se arunce, buluc, in vagon. Pana cand i-a venit randul. Si, totusi, dupa ce s-au inchis usile si s-a anuntat statia urmatoare, cineva i-a oferit un loc. Poate parea batrana, poate era insarcinata cu vreo dezamagire sau poate era doar obosita. Statea asa aproape de mine incat aveam impresia ca o respir si-mi intra in vene si-mi curge odata cu sangele, purtata de la inima spre toate organele, rasfirandu-mi usor o mie de simturi despre care nici nu stiam ca le am pana atunci...
M-a privit pentru cateva secunde si puteam sa jur ca o cunosc, ca e a mea, ca-mi apartine sau ca intr-un mod dureros de dezarmant, ca-i apartin.
Asta pana cand a coborat la statia ei. Eu mergeam mai departe. Inca o statie. Pana la capat. De m-as fi putut opri atunci, inainte, sa cobor dupa ea, sa o tin strans de mana, sa nu o las sa alerge pe scari... Dar am mers pana la capat, am iesit pe strada pe care o stiu si am privit in urma. Prea departe, prea acolo, cand eu eram prea aici.
De-am fi locuit in acelasi cartier, pe aceeasi strada, in acelasi bloc, pe aceeasi scara, in acelasi apartament am fi construit un univers. Asa, am construit o bucata de drum, pana cand ea a trebuit sa coboare mai devreme, inaintea mea, intr-o statie. Singura.
Am gasit iubirea intr-o statie de metrou. Astepta plictisita sa se urce in urmatorul tren si sa coboare cu o statie de dinainte de capat. De-as fi stiut, nu as fi privit-o in ochi, nu i-as fi zambit si nu as fi lasat-o sa ma atinga, chiar daca a fost din greseala.
Avea parul lung si dezordonat si privirea nauca si inocenta... ca a unui pusti de liceu rebel si cu o mie de vise care asteapta sa fie frante. Nu a apasat pe buton sa se deschida usa, ca sa intre prima, ci i-a lasat pe ceilalti sa se arunce, buluc, in vagon. Pana cand i-a venit randul. Si, totusi, dupa ce s-au inchis usile si s-a anuntat statia urmatoare, cineva i-a oferit un loc. Poate parea batrana, poate era insarcinata cu vreo dezamagire sau poate era doar obosita. Statea asa aproape de mine incat aveam impresia ca o respir si-mi intra in vene si-mi curge odata cu sangele, purtata de la inima spre toate organele, rasfirandu-mi usor o mie de simturi despre care nici nu stiam ca le am pana atunci...
M-a privit pentru cateva secunde si puteam sa jur ca o cunosc, ca e a mea, ca-mi apartine sau ca intr-un mod dureros de dezarmant, ca-i apartin.
Asta pana cand a coborat la statia ei. Eu mergeam mai departe. Inca o statie. Pana la capat. De m-as fi putut opri atunci, inainte, sa cobor dupa ea, sa o tin strans de mana, sa nu o las sa alerge pe scari... Dar am mers pana la capat, am iesit pe strada pe care o stiu si am privit in urma. Prea departe, prea acolo, cand eu eram prea aici.
De-am fi locuit in acelasi cartier, pe aceeasi strada, in acelasi bloc, pe aceeasi scara, in acelasi apartament am fi construit un univers. Asa, am construit o bucata de drum, pana cand ea a trebuit sa coboare mai devreme, inaintea mea, intr-o statie. Singura.
Comments