Nu poţi să te autoconvingi să iubeşti un om, dar oare ar trebui să te prefaci că e aşa?

Ajungi la o varsta la care nu mai conteaza atat de mult serile de vineri petrecute in oras, ci fiecare seara pe care speri sa ai alaturi de cine sa lenevesti bolnavicios in pat, la un film. Nu mai conteaza cat de verzi are ochii, cat de lung parul sau cat de interesante mainile, atata timp cat stii ca e acolo pentru a-ti oferi siguranta, o farama de iubire si caldura, liniste.

Ajungi sa vrei sa nu mai trebuiasca sa cauti, sa alegi, sa decizi, motive care mai demult, pe mine cel putin, ma determinau sa nu ma atraga cuvantul "relatie". Insemna aplatizare, renuntare. Ai ales, e al tau, acolo si mai departe... nimic. Privind asa in urma, mi se pare amuzanta ideea.

Parca din ce in ce mai mult oamenii se plang de relatii, de singuratate, de alegeri. Sa continuam, sa-i punem punct? Ce conteaza mai mult? Pare-se ca nu destinatia, ci drumul, daca ar fi sa ne luam dupa o cunoscută zicală. Lăsând zicalele la o parte, ce e necesar şi ce e suficient? O cale de mijloc, echilibrul perfect, înclinat când 40%-60% când 60%-40% pare imposibilă. Cel puţin pentru fiinţele umane. Fie, treacă de la mine, pentru 90% dintre ele.

Atunci rămâne "tu mă iubeşti mai mult, eu te iubesc mai puţin" sau, treacă de la mine... deloc. Apoi, matur considerându-te, ajungi să te gândeşti că iubirea trece prin stomac şi vine cu timpul. Sau, dacă nu, dispare cu timpul şi rămân, nu-i aşa, altele gen respectul, înţelegerea ş.a. So, o excludem din ecuaţie. Iubirea e egală cu zero. E o reacţie mişto a creierului, din cauza căreia facem alegeri total greşite.

Ei bine, încearcă să îi explici unui actual iubit că "ştii, eu nu te iubesc, dar nu contează pentru că bla-bla-bla". Se va uita la tine cu ochi trişti din care-a fugit parcă toată viaţa, tu nu vei simţi nimic oricum şi în final, idiot fiind, va accepta varianta cu "nu mă iubeşte" doar pentru că nu concepe viaţa fără tine. Pasul doi e să regreţi puţin, pentru că eşti om şi ai conştiinţă şi să încerci din răsputeri să iubeşti pe cineva. Să te autoconvingi, să încerci să-ţi forţezi nişte sentimente aiurea în suflet. Ba chiar aplici metoda - dacă aud, se întâmplă - şi încerci să răspunzi la "te iubesc" cu "şi eu", iar uneori, în zile de maaaare sărbătoare pentru cel de lâmgă tine să adaugi "şi eu te iubesc".
La urmă îţi dai seama că nu ai cum să te determini să simţi o chestie, aşa că rămâne varianta - îi dau papucii sau mă prefac că am reuşit să simt?

Din ideea stupidă - mai bine mă iubeşte el şi eu nu, oricum se poartă frumos şi e clar că nu voi mai întâlni pe nimeni atât de bou încât să-mi accepte toate toanele - ajungi să îţi forţezi pe gât o relaţie. Mai departe, RIP.

Din altă idee stupidă de genul - mai bine caut eu să iubesc pe cineva şi să devin vaca aia care acceptă orice numai pentru că simte fluturaşii ăia - ajungi să îţi forţezi pe gât o relaţie. Mai departe, RIP.

So, care e reţeta? Simplu. Tai solzişori o ceapă, o căleşti în puţin ulei de măsline, apoi adaugi nişte morcov ras şi îl căleşti şi pe el. O jumătate de cană de apă şi mult suc de roşii. Piper la greu şi un vârf de cuţit de sare. Nişte pătrunjel şi nişte mărar din belşug. Nişte seminţe de ardei iute - 3,4 de gust - şi gata. Asta dacă vreă să mănânci paste cu sos. Dacă vrei să ai o relaţie perfectă, află că nu există. Dar dacă alegi variantele extreme de mai sus, află că nu exişti.

Câteva idei, aşa ca în Biblie? Nu-ţi copia prietenii, vecinii, nu te inspira de la ei, nu râvni la bunul prietenei- vecinei-colegei-surorii tale, nu te mai plange toata ziua ca ai doua fire de par alb, o jumatate de rid si 500 de grame in plus, pentru ca nu locuieşti pe coperta unei reviste glossy şi ia putin viaţa la mişto.