CRY ME A RIVER....
Putine sunt lucrurile care ma fac cu adevarat sa plang. Daca e sa plangm plang de ciuda sau uneori asa, la comanda, cand lacrima e ultima solutie sa obtin, ca mereu, ce vreau. Se stie ca nu plang de-adevaratelea, dar asa, simplul efort ca mi-am smuls lacrimi actoricesti imi asigura victoria. Da, stiu ca-s un om tare, tare rasfatat... pentru ca are si cine sa ma resfete tare, tare.
Anyhow, ziceam ca putine sunt lucrurile care ma fac sa plang si... astea sunt cam unul de fapt si tine de un loc tare tare frumos si tare tare personal incat daca s-ar putea sa nu calce nici un strain pe acolo as fi tare tare fericita. E undeva in Cluj, de unde sunt parintii mei. Un loc magic, verde, umbrit in bataia soarelui de Vladeasa, inclus asa oficial si enervant in Parcul National Apuseni. Ei bine, mai ales vara - dar nu numai - cand simt miros de fan, oi - fara glume cu Becali aici - sau pur si simplu, ma apuca plansul.
Printre altele, cand merg la Muzeul Satului din Bucuresti, cand intru sau ma aflu in apropierea unor case... instant plang. Si la Zoo mi se intampla la fel intr-unele zone. Imi curg lacrimile rauri si ma doare sufletul de-as vrea sa mor acolo.
Ei bine, acum seara, plictisita, prin redactie, bla-bla-bla, in mare linistita overall asa. Ei bine, mi-am aruncat un ochi pe FB si cum unii oameni se afla acum acolo - verisori, diverse rude de diverse grade - si arunca fara pic de suflet poze pe net, evident ca mi-a pierit toto cheful, imi venea sa imi semnez demisia si sa plec direct la gara. Sau, fie, la aeroport ca sa ajung intr-o ora jumate in Cluj, inca doua ore pana acolo si... si atat. Cateva lacrimi inghitite cu noduri si resemnarea la gandul ca, poate, anul viitor, merg. Asa am zis si anul trecut - anul viitor, merg - Dar anul asta a venit si... o sa se duca. As cam da luna de miere intr-ale colturi ale lumii pe doua saptamani petrecute acolo, dar ar zice lumea ca-s nebuna...
HATE HATE HATE TODAY :((((((((((
Anyhow, ziceam ca putine sunt lucrurile care ma fac sa plang si... astea sunt cam unul de fapt si tine de un loc tare tare frumos si tare tare personal incat daca s-ar putea sa nu calce nici un strain pe acolo as fi tare tare fericita. E undeva in Cluj, de unde sunt parintii mei. Un loc magic, verde, umbrit in bataia soarelui de Vladeasa, inclus asa oficial si enervant in Parcul National Apuseni. Ei bine, mai ales vara - dar nu numai - cand simt miros de fan, oi - fara glume cu Becali aici - sau pur si simplu, ma apuca plansul.
Printre altele, cand merg la Muzeul Satului din Bucuresti, cand intru sau ma aflu in apropierea unor case... instant plang. Si la Zoo mi se intampla la fel intr-unele zone. Imi curg lacrimile rauri si ma doare sufletul de-as vrea sa mor acolo.
Ei bine, acum seara, plictisita, prin redactie, bla-bla-bla, in mare linistita overall asa. Ei bine, mi-am aruncat un ochi pe FB si cum unii oameni se afla acum acolo - verisori, diverse rude de diverse grade - si arunca fara pic de suflet poze pe net, evident ca mi-a pierit toto cheful, imi venea sa imi semnez demisia si sa plec direct la gara. Sau, fie, la aeroport ca sa ajung intr-o ora jumate in Cluj, inca doua ore pana acolo si... si atat. Cateva lacrimi inghitite cu noduri si resemnarea la gandul ca, poate, anul viitor, merg. Asa am zis si anul trecut - anul viitor, merg - Dar anul asta a venit si... o sa se duca. As cam da luna de miere intr-ale colturi ale lumii pe doua saptamani petrecute acolo, dar ar zice lumea ca-s nebuna...
HATE HATE HATE TODAY :((((((((((
Comments