Oana Dixit

Realitatea se sparge, uneori, in bucati de meteorit, ca niste vise rasfirate pe bucati de noapte… bizare, fara inteles. Imagini care te fac sa tresari, fara sa-ti dai seama, sa deschizi ochii si sa cauti in jurul tau bucati de realitate, amestecate cu bucati de vis. Piesele unui puzzle imperfect. Care trebuie sa se incadreze , totusi, in aceeasi rama… ca un tablou cu geamul murdar in care fata ti se oglindeste aiurea… diform, in valuri. Atunci cand de realitate nu mai poti sa fugi in vis si de vis in realitate, traiesti un amalgam ciudat de impresii si imagini stravezii. Senzatii intr-atat de tari incat te doare respiratia si ai impresia ca fiecare gura de aer naste alte umbre. Tacere amestecata cu un vuiet care iti sparge timpanele. Nici frigul de afara nu mai poate sa inghete nimic. Pentru ca totul e intr-o suspensie moale, ca niste falduri de ceata intr-atat de groasa incat trebuie sa o dai cu mana la o parte si ti se lipeste de degete si de par… si de tine si te prinde in ea si-ti ...

Acum un an, dupa ce Eddie isi facuse blog si dadeam refresh de zeci de ori pe zi sa vad ce mai scria pe el am pus lenea in cui si am zis ca-mi fac si eu. Si, in mod oarecum potrivit momentului cand se intampla, in primul post am scris despre Dragostea dureaza 3 ani , piesa pe care o vazusem cu o seara inainte in Laptarie. Si asa a trecut un an, fara piese de teatru, fara dragoste care sa dureze nici macar simbolic 3 ani (care, asa cum ziceam intr-un comment, fiecare cu 3 anii lui, care pot sa fie o luna, zece, 5 ani sau poate chiar o viata intreaga). Doar cu tot felul de idei aruncate pe blog, de care am impresia ca m-am atasat si de care mi-e dor cand nu am net si pe care incerc sa nu-l neglijez, cum acelasi Eddie spunea, ca daca imi fac blog sa postez pe el. Cu care - cu blogul adik - , practic, am o relatie frumoasa si interesanta asa cum, din pacate, nu prea poti sa ai cu oamenii. Drept urmare, asa... la aniversare, am pus un player nou si frumos care se mai blocheaza din cand in c...

Nenea asta si cu don'soara de langa el, adepti ai unui stil gotic (din pacate par a fi genul ' oameni distrusi' ) s-au lovit de o micutza problema cand au vrut sa mearga cu autobuzul. Cica soferul, vazandu-l pe individ tinand-o pe prietena lui in lesa le-a zis scurt ca el nu accepta caini in autobuz. He-he-he! Mi-a placut raspunsul.

Intotdeauna am avut o fascinatie pentru pietre... Pentru ca sunt permanente. Pentru ca se schimba si se termina dar niciodata complet, niciodata de tot. Pentru ca raman, chiar daca nu sunt mereu acolo. Pentru ca sunt mai aproape de cer decat orice si mai adanc in pamant, si mai in mare si mai pe uscat. Pentru ca intr-o zi un copil de sapte ani, pe nume Robert, mi-a spus ca vrea sa aiba un munte si-a adunat nisip in palme, dupa care l-a pus in geanta mamei lui. Peste vreo doua zile m-am intalnit cu el in parcul de distractii si avea in mana o sticla de Tutti Frutti de grepfrut rosu in care pusese firele de nisip. Si cand maica-sa i-a cumparat vata de zahar i-a spus ca vrea doua. Una pentru el si cealalta pentru muntii lui. Mama lui l-a privit rece, l-a tras de mana si-a zis ca-i tarziu si ca trebuie sa plece sa doarma ca daca nu se trezeste la 7 sa mearga la masa si apoi pe plaja se face tarziu si apare soarele ala rau care-l arde si nu o sa se bronzeze, o sa ramana alb ca un copil boln...

Hasurat. Probabil cu un creion cu mina B3. Si apoi intinat putin cu degetul. O incercare de privire tulbure... pierduta. Cum sa reusesti sa transmiti toamna printr-o privire? Dincolo de frunze, de stoluri colturoase si alfabetice de pasari migratoare, de carute cu mers lent si scartait umplute cu varf cu fire dezordonate de fan... Dincolo de vacanta, de oameni lesinati pe strada sub atingerea neobosita a soarelui, de... Asa ca hasurez incet, o privire... o idee de mimica, de stare ce ar trebui sa izvorasca dintr-un iris gri, de pe o foaie. Diferenta trista dintre un aparat foto si un creion B3 e faptul ca un aparat foto nu are cum sa surprinda toamna atunci cand la meteo se anunta primavara. Si nici nu poate sa creeze priviri tomnatice in ochii inundati de irizari de fericire. Mana din spatele aparatului face click. Si, bineinteles, la comanda, persoana din fata obiectivului poate sa ia o anumita postura... sau sa-si intunece privirea, sa zambeasca sau sa priveasca direct in obiectiv. ...

Cand am mai spus in diverse randuri ca asa-numitii cercetatori britanici se plictisesc, nu era absolut nici o urma de ironie. Incep sa cred ca-i adevarul gol-golutz. Isi gasesc sa cerceteze orice tampenie, de la formula picioarelor/fundului perfecte, la barbatul perfect si muuult muuulte altele. Acum a aparut o alta minunatie. Au declarat ziua de 21 ianuarie, drept cea mai trista zi din an. Un fel de Ziua Internationala a Nefericirii. What a bad joke. Bine macar ca si-au ales o zi de luni. Mda... whatever. Dar uite criteriile dupa care au facut mirifica alegere: e frig, Craciunul e departe si oamenii incep sa-si plateasca datoriile facute in timpul sarbatorilor. Ah, si inca o chestie, ca sa para ceva serios si documentat. Au verificat ei, si cele mai multe sinucideri care au avut loc de-a lungul timpului ghici cand s-au intamplat? Pe 21 ianuarie. Wow! Mama ce se plictiseste lumea. Mai bine puneti geana peste geana si dormiti.