Oana Dixit

Oamenii importanti (foarte importanti incat sunt pierduti undeva prin istorie de nu-si mai amintesc de ei decat alti oameni importanti, dar mai putin importanti decat oamenii importanti) au o privire ciudata, adanca, de parca tot ce-au perceput li s-a infipt in irisi si-au lasat gauri imense, pe masura intelepciunii lor. Parca privirile nu le mai fac parte din fiinta. Nu stiu de ce mi-a venit in minte chestia asta acum. Nici nu conteaza de altfel. Mi-au venit in minte istorii si cei care le-au creat... Ma gandeam la perfectiune si faptul ca nici macar ei nu au reusit sa o atinga. Dar au fost pe-aproape, au inconjurat-o. Poate au depasit-o, de fapt, fara sa o atinga, fara sa-i ajunga in esenta reusind astfel sa se piarda in ea si sa ajunga la o autosuficienta.

Scria Eddie pe site-ul lui ca, spre deosebire de Craciun, Pastele e plin de lumina si din cauza asta ii place. Sincer, si mie imi place Pastele mai mult. Parca, spre deosebire de Craciun, se mai pastreaza unele traditii. Oamenii merg sa ia lumina, chiar daca totul devine o chestie trivializata si de mahala. Oamenii ciocnesc oua rosii si iau ”pasti” (da, da, bucatelele alea de paine inmuiate in vin). Sunt anumite obiceiuri de care nu prea ai cum sa scapi, chiar daca vrei si, cu toate ca le practici probabil inconstient si fara a crede in ele, simplul fapt ca exista si au loc, e un sentiment cald. Sau asa mi se pare mie. Si-au mai fost si nu mai sunt, asa cum ziceam si anul trecut . Dar, totusi, Pastele e inca viu, chiar daca putin. Doar e despre Inviere... poate din cauza asta.

Asa ca papusile alea rusesti din lemn. O tipa isi ia un job, isi face relatii, iese la o cafea si brusc deschide discutia: “Am o verisoara care aduce haine si bijuterii din Italia (uneori obiectele provin din Germania). Ati vrea sa le aduc sa le vedeti? Uite, tricoul asta de pe mine e de acolo.” Nu stiu cum si de ce, chiar daca preturile nu sunt mici, hainele nu sunt super wow si parca nici dorinta de cumparare nu e arzatoare, colegele dau buluc la plasele cu haine/bijuterii/incaltaminte si cumpara una-alta. Ca sa fie, pentru ca sunt aduse de nu stiu unde sau pentru ca sa dea bine in ochii colegei. Rareori pentru ca au nevoie sau chiar le plac item-urile pe care pun mana. E o chestie psihologica ciudata. Si mi s-a intamplat si mie ceva ciudat. Dupa cum am mai zis I HATE SHOPPING! E enervant si plictisitor, mai ales daca nu ai ceva anume de luat (pe care, preferabil sa stii unde sa-l gasesti sau sa-l gasesti in primul magazin in care intrii). Partea ciudata e ca la parteru...

Uneori trebuie sa pleci, sa afisezi spatele si sa pari rau, ignorant... Cateodata cand te indrepti (sau crezi ca te indrepti) spre o lumina (hai sa nu-i zicem soare) mare, umbra ti se lungeste diforma si pierduta in urma ta incat ajunge sa-i arunce, pe cei pe care-i lasi in spate, in frig si intuneric. Tot privind inapoi pentru ca ti-e frica sa-i pierzi din ochi, ajungi sa te obisnuiesti si tu cu griul umbrei tale, astfel incat atunci cand te uiti iar inainte, lumina spre care-ti porti pasii te inunda si te orbeste incat ai impresia ca de fapt, te indrepti spre intuneric. Vid si gol. Ideal ar fi sa privesti inainte in ideea ca, daca umbra ta ii deranjeaza in orice fel, oamenii pe care-i lasi in urma, au un dram de vointa si ratiune incat sa se adune si sa se retraga din calea ce ti se pierde in spate.

Ma rog, nu ucid. Dar nici nu mai... nasc. In fine, e vorba despre un studiu, iar materialul dintr-o momentana lene l-am luat de pe A3 sa-l lecturatzi. "Telenovelele au o influenţă directă asupra natalităţii. Nu este nici o glumă, ci concluzia unui studiu foarte serios, publicat la Londra. Potrivit cercetătorilor, numeroasele telenovele difuzate în Brazilia au avut un efect „măsurabil” asupra scăderii natalităţii în ţară, în ultimele patru decenii. Modelul familiilor cu puţini copii, promovat de aceste seriale, a fost preluat şi în realitate.Astfel, numărul mediu al copiilor din familiile braziliene a scăzut de la 6,3 la 2,3. Un alt efect „frapant” este, potrivit autorilor, influenţa telenovelelor asupra numelor date nou-născuţilor, fenomen întâlnit nu doar în Brazilia."

Extaz mare la noi in redactie acum vreo 15 min. Costel Busuioc aka Pavarotti din Carpati venise in vizita la ziarul vecin si ne-a trecut pragul. A inceput sa pupe pe toata lumea (se vede ca a stat in Spania, numai eu stiu de cate sute de ori trebuia sa pup pe toooata lumea asta-vara). O colega a sarit la gatul lui ( o colega mai in varsta putin, careia ii place si zice-se ca l-a votat si ea). A facut poze cu unii, cu altii, de cantat n-a cantat si apoi a plecat. Nu am inteles niciodata extazul unora le vederea... idolilor - e mult spus - lor. Da, mai, si mie imi plac tot felul de artisti sau pur si simplu oameni care poate or fi facut una-alta, dar nu mi s-a intamplat sa ma comport asa. Nu ca ii condamn pe cei care se comporta astfel... dar mi se par a little bit ridicoli. Parerea mea.

Ploua. Asa... cu amintiri si tot felul de idei. Ploua oarecum enervant, pentru ca asa cum stropii se infiltreaza prin crapaturile asfaltului, la fel ma ajunge si pe mine o lene si-o stare asa fara sens. Si ma inconjor intr-un glob straveziu de nepasare si calm si-mi torc incet visele, asa cum face Fleoshc cand il tii in brate. Mi-am luat casutza. Impropriu zis... ca-i apartament, nu casutza. Si-ar trebui, probabil, sa ma bucur tare rau (zice lumea) dar pana nu-mi iau eu mobila si nu ma mut acolo nu prea-mi vine nici un sentiment major. Mai ales ca am stat aici vreo patru ani. Si nu ma incanta nici apartmanetul, nici zona (e verde, dar nu-i aproape de mai nimic). Acum o sa stau frumusel in centru, intr-o casutza curatica si noua... zugravita ea in culori ce nu-mi fac cu ochiul, dar asta se poate schimba. In fine... o sa-mi cumpar zeci de perne mici si o multime de vaze, pentru ca nu mai urasc florile, chiar daca mor prea repede si, evident, extrem de multe lumanari pe care sa-mi fie mil...