Oana Dixit

Mă cheamă Gheorghe. Ăştia tineri zic că am numele predestinat pentru a fi un labagiu infect. Da' ei nu ştie că pe vremea mea, în 47 când m-am născut era un nume sfânt. Şi acum e, dar ce ştie ei.  Aşa începe mărturia unui bărbat aparent banal. Cu blugi tociţi, pantofi vechi de vreo trei ani, prăfuiţi. O cămaşă care nu a învăţat ce înseamnă maşina de spălat. Gheorghe V. e vânzător. La un magazin dintr-un bazar rezonabil dintr-o zonă aparent centrală a unei capitale aparentă. Mda, Bucureşti. Tipul ăsta a început să povestească pasiunea lui, după ce nişte puşti "ăştia tineri" l-au luat la mişto. Şi o reporteriţă cam blonduţă şi băgăreaţă, de la un cotidian central (nu, nu tabloid) l-a contactat pentru un (hohote de râs) interviu. Mie îmi place munca. Să lucrez toată ziua. Să văd femei frumoase, care nici nu se uită la mine. Dar ce ştie ele? Mâinile mele sunt agile. Nu ştie ele ce pierde... spune vânzătorul trist. Nu am pus mâna pe o femeie frumoasă niciodată, pentru că sunt ţ...

Cautand ca un orb, prin aer. Il dai cu mainile la o parte si nu vezi nimic. E asa de bezna si pustiu. Sa cauti ce? Sa vrei ce? Cum sa definesti si sa faci liste si planuri de atac, atunci cand nu stii cum e ceva ce nu ai incercat niciodata. Nu poti sa faci pe Dumnezeul si creezi totul din imaginatie, pentru ca nu vrei sa fii Dumnezeu. Nu vrei oameni, animale si plante cu care sa te joc, carora sa le creezi coloana vertebrala. Sa visezi, sa vrei, sa speri, sa cauti. Sa-ti intinzi cautarea pana la sfarsitul timpurilor, chiar daca nu vei gasi. Ce? Cand habar nu ai ce cauti, cand habar nu ai ce vei intalni. Sa stai, sa te odihnesti sau sa-ti obosesti ideile, respiratia si sa-ti zdrelesti genunchii de cate ori cazi in genunchi in fata golului din fata ta, lovindu-te de tine. Si atat. Daca asta e tot. Timp, corp... fiinta. Daca asta e tot, merita oare sa pierzi nimicul care inseamna tot? Daca exista totusi o limita si mai departe nu poti sa treci, conditionat de starea ta de om. Atunci ce? T...

Imnul FC Sevilla. N-am habar de fotbal, dar melodia asta e fantastica :)

Le pastrezi in minte. Le ascunzi acolo undeva in cine stie ce parte a creierului. Zdup, acolo, aruncate, si le uiti. Despre amintiri vorbesc. Despre idei. Despre ganduri. Nu le uiti. Le pierzi acolo, undeva si uneori, un miros, o imagine, o senzatie le trezeste ca vrei, ca nu vrei. Si, apoi, de ce sa nu vrei? Ma gandeam daca spatiul sau timpul? Spatiul te scapa, spatiul de ingroapa, sau timpul face astea? Timul nu prea te ajuta cu nimic. Timpul, uneori, pare sa stea chiar si cand spatiul se deruleaza aiurea, in toate directiile. Spatiul te scapa de tine, iti face dor si timpul... timpul te scapa si el de multe, dar nu lucreaza nicidecum cu spatiul. Timp si spatiu, impreuna, lupta pentru aceeasi caza. Cam greu. Uneori, spatiul te face sa crezi ca timpul evolueaza dar iti dai seama, candva, tarziu, ca timpul a ramas la fel de banal si inodor, incolor. Atunci cand spatiul se termina. Cand te intorci. Si vezi acelasi gri amar, aceleasi fete care au incetat, majoritatea, sa iti mai spuna ce...

Cuvintele pornografie, porno, au rădăcina în limba greacă: πορνογραφία ( pornografia ), care e un compus din πόρνη (pornē - prostituată sau pornea - prostituţie) şi din γράφω ( graph - scriere ). Din Grecia şi până în România, de atunci şi până acum, de-a lungul timpului, pornografia a trecut de la stadiul de simplu cuvânt care descrie un simbol obscen, sau o acţiune sau o persoană. Deja, pe plaiuri româneşti, timpul s-a deşirat de la “mioritic” la “pronografic”. Ne reprezintă. Îl asociem cu orice alt cuvânt, persoană, acţiune, poate ideal. Avem pitici, profesoare, bătrâni, eleve, prezentatoare, vedete, experte şi reviste. Porno. Simple parcă nu au impact, sunt banale, depăşite. Dacă nu sunt în “tendinţele” cu iz adolescentin-obsedat, nu au efect, nu trezesc interesul. Ţara noastră a coborât de pa plaiurile mioritice, undeva mai jos. Şi din punct de vedere al trecerii de la oraş la sat, dar şi din punct de vedere moral. E ca un copil, care în cruda pruncie a crescut la bunici, la ţară...

Toamna se intampla chestii amuzante. Mie mi se intampla, de fapt. Prin octombrie, bobocii de liceu isi iau in serios rolul de liceeni si cred ca sunt conducatorii lumii, iar bobocii de facultate se simt maturi, indreptatiti la orice si cu viitorul in fata, gol-golut, numai bun sa-l amenajeze cum vor. Acum, hormonii zburda liberi prin aer, toate-s noi si amintirile mele renasc asa in tot felul de sentimente simpatice foc. Atunci, eu incep sa fiu agatata. De boboci. Sau de elevi/studenti din alti ani care cred despre mine ca-s boboaca. Unii de liceu, pusti de-a noua, cu peste 10 ani mai tineri decat mine, care cred ca sunt si eu in liceu - eventual tot intr-a noua -. Ceilalti, mai tupeisti sunt bobocii de la facultate care incep sa se simta macho si sa alerge dupa tinere. Cum merg eu linistitia la serviciu, in metrou, cu o geanta sau rucsac in spate par de-a noua. Mda, oricum as fi si oriunde as merge par... Intamplari sunt multe. Priviri, intrebari... diverse. Chestii de agatat care ma ...