Oana Dixit

Splitting time into stories: the one that you tell everyone, the one that no one knows, the one you wish no one finds out, the one you hope gets to the right people, the one you smile thinking about, the one that hurts you the most, the one that was badly written, the one you don’t have an end for, the one no one understands, the one no one wants to talk about, and the one you tell yourself each day until there are no more words left unwritten. And then you start from scratch, again and again, until it all makes sense. Meanwhile, just breathe.

Era toamnă printre noi cu Nietzsche și Led Zeppelin 2, când ignoram timpul  pe zidurile din spatele școlii. Croșetam nepăsători infinit  într-o cadență de vers alb  și aruncam la întâmplare  cu bucăți de piatră filosofală în bălțile de idei de-ale căror unde ne mai împiedicam uneori  buimăciți puțin de iubire,  puțin de abis,  fără să ne dăm seama  că începuserăm deja să ne scuturăm de existența dionisiacă, urmând să descoperim  că nu suntem  decât tipare de oameni. Și-atunci, am început să sculptăm în fața privirilor noastre  uitare.

Degeaba încerci să ștergi amintirile cu un burete îmbibat în timp. E ca și cum ai crede  că poți să cureți o pată de cerneală mâzgălind peste ea cu un stilou. O ascunzi sub alte forme, dar bucata aia de hârtie n-o să mai fie niciodată albă.  Și indiferent de ce văd ceilalți, sub liniile aproape perfecte tu o să distingi mereu  pata care te-a determinat  să le desenezi. Poate nu reușești altceva decât să ajungi să urăști desenul și, mai ales, artistul care le-a mâzgălit. Deși nici unul, nici celălalt  nu are nicio vină. Poate…

Sparge oglinda și-o să ai grămadă de oglinzi mici în care să te vezi din toate unghiurile pe care încerci să le eviți. Închide ochii și-o să auzi toate gândurile  ascunse-atât de bine (oare?) pe care încerci să nu le-asculți. Mai bine înveți  să construiești ziduri peste tot în jur. Și fă cumva să te ascunzi între ele și, în același timp, în afara lor.  Fugi!

Trecuse atât de multă vreme de când a plâns ultima oară încât nu mai reușea nici să viseze cum e să-i curgă șiroind lacrimile pe obraji și-odată cu ele să fugă tristețea, deznădejea, furia, gelozia, neputința, incertitudinea… Să se reverse din suflet furișându-se prin colțurile ochilor ca niște motani flămânzi de hoinăreală, care ți se strecoară printre picioare când sună la ușă un curier.   Învață, luptă-te, încearcă, nu renunța! Dacă o să ai un job bun, o să-ți permiți să râzi cu gura până la urechi, cu voce tare și caraghioasă. O să plângi un râu și-o mare la un loc. O să chiui alergând prin iarbă în picioarele goale călcând furnici nevinovate. O să reverși atâtea sentimente încât la un moment dat o să ai impresia că ai devenit atât de ușor încât plutești. Cam așa sunau îndemnurile părinților când copii apatici cu ochi triști și guri răsfrânte din colțuri nu înțelegeau de ce liniștea îi doare atât de tare și de ce nu pot primi și ei, cum vedeau la alții, câteva minute de...

  Oamenii ar fi visul unei umbre, dacă alegi să-l crezi pe Pindar, Și-n joaca metaforică a lui Nichita, devenim ”păsări cu aripile crescute înlăuntru”. Cel mai des suntem 70% apă. Sec, mundan și anatomic. Plictiseală. Cine mai are timp de poezie?! De fapt, dacă nu ai fi încetat din ce în ce mai des să mă asculți pe mine, ai fi știut că oamenii sunt definiți cel mai bine de amintiri. Pentru că dincolo de amprente, ADN, iris și alte aspecte prin care suntem diferiți (șansele sunt așa mici să fim la fel, încât se consideră zero, -deci totuși există-) amintirile sunt singurele prin care nu vom fi niciodată identici.

 Dimineața devreme, dar mai ales noaptea târziu timpul e ca o cană de ceai și toate unghiurile universului par cumva rotunde. Spre miezul zilei și până după apus îți dai seama că de fapt lumea e o ca portocală cu coaja aspră și amară. (Și unde trebuie musai să rimezi ca să fii, să aparții, să te blazezi) Ce e dincolo nici nu mai contează. Cine să-și exerseze răbdarea să vadă sub învelișul pe care lumina se poate, atât de facil, ascunde sub umbre?

  It’s not my battle anymore. Maybe it was never my battle to begin with. Because you fight for power or just because you want  to let your demons out. And my power doesn’t reside in changing people, patterns or lives. As much as I’d sometimes wish. My power doesn’t reside in trying to grow trees in a barren land pretending there is still light after the sun has imploded and burnt. My power doesn’t reside in  clinging on to memories or trying to turn back time. My power resides in stepping ahead accepting what’s gone  and letting myself go ahead, while keeping my demons within.

  Footsteps, no matter how stumbled, are a sign you’re going further. Lack of them doesn’t mean  having it easy while  being carried by someone else. It just means you’re just carried away On someone else’s journey. While stepping away from your own path.

 Cum ar fi, daca, in functie de ora si chef, ai putea sa setezi anotimpurile? Asa cum setezi temperatura la termostat. Bine, n-ar seta fiecare aiurea, ca sa nu fie vraiste, acum faci linistit plaja si brusc cad pe tine fulgi ca s-a trezit cineva ca vrea sa se dea cu skiurile. Setarile “anotimpstatului” ar fi stabilite democratic, prin vot in functie de localitate sau tara. Ai putea sa incepi dimineata cu primavara, sa continui ziua cu niste zapada, spre seara sa fie vara si noaptea toamna. Nu intram in detalii despre ce se intampla cu pasarile calatoare sau copacii. Desi ar fi misto sa fie toamna si brusc vara, ca sa vezi cum urca frunzele de pe asfalt pe crengi. In realitatea in care anotimpstatul ar fi posibil, totul ar avea logica si rezolvare.

  Îmbătrânim, dar nu ca în reclamele La pastile și unguente pentru de toate, La cremele pentru riduri și fire albe Sau la proteze care nasc zâmbete bizare. Îmbătrânim ca un fel de continuitate firească, Așa cum încet se sedimentează apa în peșteri Și calcarul naște stalagmite fascinante, Așa cum literele formează cuvinte Și unele idei se adună dezordonate în povești. Îmbătrânim și devenim mai mult din noi.

  Mi-s moi tăcerile şi clipele aşa de repezi, încât în urma mea rămâne timp agățat de moleculele de aer. Mi-s scurte privirile şi aşa de-n jos, încât parcă numai înapoi mai văd cum mă deşir în urme de paşi. Mi-s ideile aşa de grele și încâlcite, încât atunci când le cuprind între tâmple mi se pare că veşnicia există în mine. Mi-s aşa de carne şi-aşa de suflet, încât în orice formă m-ai descrie , nu pot să pierd ideea că tot eu sunt.

  Ascultă-mă când zic „ascultă-te pe tine!” Atunci când nu mai știi...  de ce exiști,  cum ești și ce-ai fi vrut să fii, Nu căuta răspunsul în...  certificate de naștere zeități aparent atotștiutoare arii geografice tradiții sau privirea unui trecător. Atunci când...  ți se face dor de tine  și nu știi unde te-ai pierdut Când nu te vrei doar... degradabil, palpabil  și asemănător cu alții, Deșiră-te în tine și mereu înapoi,  nu în ceilalți, nu în rezoluții de viitor și nici măcar în aici, acum. Uneori, pentru că te-ai ascuns  atât de bine de lume - crezi tu - dar de fapt ai fugit de tine,  nu-ți dai seama că-n visele strepezite sub gene în cuvintele-aruncate spre mine, în ușile pe care le-nchizi pentru toți, în „nu pot”, în „nu știu”,  în „nu vreau”, în „nu e de mine” Ascunzi mai adânc, mai bine și poate de tot,  bucăți din tine.

  Dacă înveți să privești înapoi în tine o să-ți simţi trecutul  cum se răsfiră în rădăcini.

 Cât de mult sens are teoria asta. Cât de logică e. Și-apoi te gândești cât de messed-up e legătura dintre moșulețul grăsan și simpatic și copii Și-acum e clar și versul din Jingle Bells - ”Laughing all the way!” Now we know why   

Poate nu existăm, de fapt. Poate suntem doar visul cuiva care urmează să se trezească și să ne uite imediat. Sau să își amintească de noi trei zile, cinci ani, o viață întreagă. A lor? A noastră? Să ne creioneze ca entități onirice în povești somnoroase, dimineața la cafea. Să ne caute semnificația prin dicționare dedicate persoanelor care cred în vise dar care speră că putem însemna altceva, decât ceea ce suntem de fapt. Asta dacă nu cumva… nici ei nu sunt altceva decât visul cuiva. Și-atunci nu putem ști, de fapt, niciodată dacă existăm, sau dacă, prin visele noastre există altcineva.

  La sfârșitul programului, când se lasă cortina, actorii își schimbă măștile și urcă pe aceeași scenă cu publicul. Fiecare lasă în culise  un mănunchi obosit de emoții și ia la pachet o pereche de aplauze.

  Poate uitaseră între timp, Poate n-au mai avut imaginație, Poate au vrut să ne mintă (privind în jur, au reușit) Poate le era frică, Poate nu au vrut să recunoască, Poate n-au mai avut timp Sau poate s-or fi plictisit. Dar ce nu se regăsește niciunde Pe tăblițe sau pe ce-or fi fost scrise Diversele texte sfinte E faptul că în a șaptea zi Dumnezeu s-o fi odihnit, el, singur, Dar omul și-a asumat Lumea Și-a-nceput deja să-și perfecționeze Prima creație: religia.

  Iubirea e un produs atât de comercial încât pentru ea se scriu cărți, se compun cântece, se dau bani, se omoară oameni, se fac copii. Iubirea e un sentiment atât de incomplet încât o construim din jumătăți: jumătate eu, jumătate tu. Iar celelalte două jumătăți ale noastre desperecheate de iubire  se pierd odată cu noi, împreună. Iubirea e un cuvânt care ți se întâmplă atunci când nu-ți mai ești de ajuns, atunci când ești compus din două părți rele, sau ambele bune și vrei să te afli în echilibru, atunci când te plictisești de tine și vrei să începi să te plictisești  și de altcineva.

La culcare, Rares asculta o poveste. Si apoi cere "încă dată” și ”încă dată”. Și ca ”încă dată” să nu fie de prea multe ori, poveștile clasice au devenit adevarate romane cu tot felul de personaje noi. Și, pe langa asta, uneori sunt interactive. Cel mai des asculta Scufița Roșie. Ei bine, povestea incepe cam asa A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o fetiță care avea... R - O fiță Așa.. o scufiță. Și ce culoare avea scufița? R - Roșe O scufiță roșie. Și din cauza asta o chema... R - Fița Roșe Bun. Și povestea continuă cu mama care-i dă coș cu merinde și medicamente pentru bunicuță, cu lupul care o convinge pe Scufiță să culeagă flori pentru bunică și ciuperci ca să facă o ciulama si multe altele despre care nu ați auzit, pentru că nu s-a povestit. In fine. Scufița Roșie de azi a decurs cam așa:   A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o fetiță care avea... R - Ouă Cum să aibă ouă? Avea ...