Oana Dixit

Ma gandeam daca mai exista ratzushte dintr-alea de pus in cada. Of course ca o sa caut si, dc gasesc, o sa imi cumpar. Trecand peste, niste chestii comfy - perne/paturi and stuff pe care le gasiti pe ThinkGeek si pe BoyStuff.

- Is it true, that there are people, going up and down those streets outside, busy and undecided? Is it, Mr. Rawley? - It's true. But in the same time as false as it is true. Most of them just wander around, without a goal... Or just trying to buy time. -Is it true Mr. Rawley, that mirrors lie? -Oh... well, my dear, mirrors never lie. It's us who look behind the glass. It's us who try to fake the image. Mirrors are just a tool we use, just like any other. But, on the other hand, don't always believe what you see there. Except the case, of course, when you dare to be true to yourself. - Well, then, Mr. Rawley, are books for real? Or is it all just an illusion? - Of course they are for real. They are as real as we are. As those who write them are. But, in the end, we're always in search for who we are and mostly, we deny what we know or feel. You see, people are afraid sometimes. Are afraid that if they uncover themselves they will be left alone, naked... empty... in ...

Imagini finale prinse pe o retina. Imaginea mea, oglindita pe suprafata de sticla a unor ochi negri... rotunzi... inerti. Moartea arata ca o proiectie. Uneori a ta in lividitatea ei. Uneori, seamana cu un tip inalt si blond, cu pielea atat de alba incat aproape ca pare translucida. Si, da. Cu ochi de cer... imposibil de inteles, in care ai impresia ca te pierzi. Intr-un dictionar de simboluri, va avea insa, tot timpul, ochii verzi. Cateodata, insa, seamana cu un porumbel fara suflare, pe un covor. Inconjurat de pene. Cu ochii semi-deschisi. Reci. Cu gatul rupt, cu ghearele incremenite intr-o incercare de agatare a unor ultime momente. Sau pur si simplu, uitate intr-o inutila inclestare.

Nu exista happy ending . Sfarsiturile nu pot fi decat tragice, triste sau stupide. In rest sunt chestii oprite brusc intr-un moment al evolutiei lor. Sunt taiate, pentru ca trebuie sa se incadreze intr-un timp, intr-un scenariu, sau poate pentru ca ar ajunge sa plictiseasca daca ar continua. Pe de alta parte, nu exista nimic fara sfarsit. Nimic uman si palpabil. Insa, datorita happy ending-urilor de genul asta, oamenilor li se contureaza ideea unei fericiri aproape idilice, a unei perfectiuni pe care, in loc sa o atribuie unui anumit moment din viata, o atribuie unei intregi situatii. O extind, o transpun peste un sir de actiuni, ajungand sa aplatizeze, pana la urma, intreaga situatie. Devine, astfel, o chestie liniara si in acelasi timp falsa ajungand sa creeze niste idei total gresite, pe care oamenii le asimileaza si incearca sa le regaseasca in vietile lor. Procedand asa, ajung sa fie dezamagiti, pentru ca vor sa atinga ceva imposibil de atins de fapt. Niste situatii si stari iluzo...

Realitatea se sparge, uneori, in bucati de meteorit, ca niste vise rasfirate pe bucati de noapte… bizare, fara inteles. Imagini care te fac sa tresari, fara sa-ti dai seama, sa deschizi ochii si sa cauti in jurul tau bucati de realitate, amestecate cu bucati de vis. Piesele unui puzzle imperfect. Care trebuie sa se incadreze , totusi, in aceeasi rama… ca un tablou cu geamul murdar in care fata ti se oglindeste aiurea… diform, in valuri. Atunci cand de realitate nu mai poti sa fugi in vis si de vis in realitate, traiesti un amalgam ciudat de impresii si imagini stravezii. Senzatii intr-atat de tari incat te doare respiratia si ai impresia ca fiecare gura de aer naste alte umbre. Tacere amestecata cu un vuiet care iti sparge timpanele. Nici frigul de afara nu mai poate sa inghete nimic. Pentru ca totul e intr-o suspensie moale, ca niste falduri de ceata intr-atat de groasa incat trebuie sa o dai cu mana la o parte si ti se lipeste de degete si de par… si de tine si te prinde in ea si-ti ...

Acum un an, dupa ce Eddie isi facuse blog si dadeam refresh de zeci de ori pe zi sa vad ce mai scria pe el am pus lenea in cui si am zis ca-mi fac si eu. Si, in mod oarecum potrivit momentului cand se intampla, in primul post am scris despre Dragostea dureaza 3 ani , piesa pe care o vazusem cu o seara inainte in Laptarie. Si asa a trecut un an, fara piese de teatru, fara dragoste care sa dureze nici macar simbolic 3 ani (care, asa cum ziceam intr-un comment, fiecare cu 3 anii lui, care pot sa fie o luna, zece, 5 ani sau poate chiar o viata intreaga). Doar cu tot felul de idei aruncate pe blog, de care am impresia ca m-am atasat si de care mi-e dor cand nu am net si pe care incerc sa nu-l neglijez, cum acelasi Eddie spunea, ca daca imi fac blog sa postez pe el. Cu care - cu blogul adik - , practic, am o relatie frumoasa si interesanta asa cum, din pacate, nu prea poti sa ai cu oamenii. Drept urmare, asa... la aniversare, am pus un player nou si frumos care se mai blocheaza din cand in c...