Oana Dixit

Nu exista vieti mici. Cum adik vieti mici? Sunt vieti scurte, poate, dar nu mici. Nici existente insignifiante. Fiecare om (existenta) e signifiant pentru cineva, cumva, intr-un fel. Are momentul lui de glorie. Ca intr-un film serial. Sunt cateva episoade pentru fiecare. Toate personajele sunt, la un moment dat, in rolul "principal", li se intampla ceva. Asa-i si-n viata. Numai ca unii au mai multe episoade rezervate, iar altii mai putine. Mi-am amintit de ideea asta care ma bantuia acum vreo 10 ani, cand m-am gandit cum se desfasoara actorii si rolurile in filmul vietii mele. Vin, pleaca, ii chem, le dau roluri mai mici, le dau pauze, le incurc replicile, le schimb. Si-acum am inceput sa-i mai chem pe unii, pe altii, ca o fi uitat publicul de ei si trebuie sa-i mai pun putin in lumina reflectoarelor. Daca merita. Sa-i pun sa faca lucruri marete sau sa-i victimizez. Sa le dedic timp sau sa le pregatesc o moarte glorioasa. Cand eram mica-mica, asa... cat firul ierbii, imi plac...

Imi aminteam cum, acum o sumedenie de ani, cand eram in scoala generala, 1 martie era o zi dificila. De ce? Pentru ca pe langa carti/caiete/penar/pachet si ce altceva aveam indesat in ghiozdan, mai luam cu mine cand mergeam la scoala si o punga plina cu martisoare. Cu o seara inainte, acasa, stateam si le alegeam. Stiam exact pe care cui i-l dau. Le aveam alese, numarate, aranjate, cercetate pe toate partile. Apoi, cand ma intorceam acasa de la scoala aveam iar pungutza plina. Era tare nasol atunci cand nu-ti ieseau la socoteala. Ca parca nu stiu carei colege nu i-ai fi dat, dar ea, persoana mai buna si mai sufletista decat tine, ti-a adus. Si atunci ce? Aveam rezerve de obicei asa... 1-2 martisoare, dar daca se trezeau prea multe colege din clasa si din alte clase sa-mi dea..eu ce le dadeam? Pe langa o imagine de oana rosie pana in varfurile urechilor? Well... jenant. Mai imi amintesc o data cand adusese tata un fazan si dupa ce l-a jumulit mama, penele mai faine le-am luat eu si-am f...

Acum doua seri. Ieseam de la supermarket. In fata mea, ea si el. Doi hipioti. Au iesit din magazin, si-au aprins cate o tigara si au plecat incet spre casa. El, Dragos, 23 de ani, proaspat absolvent de sociologie. A ramas asistent la facultate. Ea, Lavinia, 22 de ani, in ultimul an la litere. In timpul liber face meditatii la franceza si portugheza. Castiga din 10 ore pe saptamana, mai bine decat el. Reusesc sa-si plateasca chiria. Stau undeva langa Cismigiu, intr-o mansarda de 2m pe 3m, cu baia si bucataria la comun. Oricum au o priveliste impresionanta, un PC cu internet tras pe shusta de la vecini, o canapea semi-oloaga, un birou scrijelit, doua scaune, un sac de dormit si niste rafturi improvizate. Carti peste tot, un casetofon vechi, sute de casete, draperii colorate indraznet. Si-ar fi luat vreo cateva pisici. Negre cu ochii verzi. Dar acolo in mansarda nu ar fi avut loc si sens. Sunt impreuna de vreo 7 ani. Au terminat liceul Octavian Goga din Sibiu. El filologie-istorie, ea fil...

Stii cum majoritatea copiilor din filmele americane au prieteni imaginari? Pana la urma ce inseamna un prieten imaginar, pe langa faptul ca nu il vezi decat tu? Pai, un prieten imaginar e o persoana cu care vorbesti ce-ti trece prin minte, bei ceai, mananci, te plimbi uneori prin parc. Un prieten imaginar e cineva care apare atunci cand vrei, care nu te judeca in vreun fel, cu care poti sa te comporti silly, cu care poti sa stai imbracat aiurea sau deloc. Un prieten imaginar e ca o parte din tine exteriorizata. Partea aiurea cu prietenii imaginari e ca nu depasesc o limita a realului. Stau in bucatica lor delimitata de imaginatie. Partea trista cu prietenii imaginari e ca nu-i cunosti asa cum sunt ei. Ii cunosti asa cum ii vezi tu, prin prisma imaginatiei si cuvintelor tale, la care ei se resemneaza oarecum tacit. Si, pana la urma, ajungi, odata cu ei, sa te lasi dus de val in imaginatie, opresti timpul in loc si-l incalcesti tu asa cum vrei pe moment. Pe de alta parte, prietenii imag...

Mi-ar placea sa locuiesc intr-un oras aflat la granita. Si atunci cand locurile mi se par obscure si oamenii reci si departe, atunci cand strazile sunt prea prafuite si cand usile sunt decorate cu lacate mari si ruginite, sa fac un pas si sa trec dincolo... Intr-o alta tara, intr-un alt oras, intr-o alta lume, care, chiar daca e la o departare de un pas, sa fie altfel. Pasul ala al meu sa fie ca un fel de wormhole care ma arunca intr-un alt colt al universului. Sa fie o tara exotica si, totusi, cu un climat temperat excesiv... dar cu iesire la ocean. Cu oameni care-si calca asfaltul cu grija, de parca atunci ar invata sa faca primii pasi. Si ca sa nu ma pierd in orasul de dincolo de granitza, al carui nume nu as reusi niciodata sa-l tin minte, cu toate ca as sti ca are o denumire oarecum norvegiana, un cuvant cu rezonanta, mi-as lua si un ghid. Un pitic de un metru si doua degete, care ar fi deranjat de reclama de la un fel de bere, pentru ca din cauza staturii lui si a reclamei ceila...